Unul din cele mai frustrante aspecte pe care le observi la
un geniu, este cat de imprevizibil poate fi acesta. In cazul lui Jeff Beck,
gena geniului s-a tot mutat de la stadiul crud al blues-rockului la fusion, si,
asa cum a dovedit pe ‘Who Else’ in 1999, la genul electronica. In cazul ‘Loud
Hailer’ Beck este mai putin preocupat sa-si imbogateasca paleta stilistica, si
mai mult interesat sa fie parte a trupei.
In ultimii ani, Beck a gravitat in jurul alcaturii de grupuri
de muzicieni extrem de virtuozi, cum ar fi basistele Tal Wilkenfeld si Rhonda
Smith si bateristii Narada Michael Walden si Vinnie Colaiuta. Acum, la varsta
de 71 de ani, artistul isi auto-impune o
plasare a instrumentului pe care-l stapaneste in mod desavarsit, in zona unui
mediu muzical mai liric.
In timpul unei petreceri acasa la tobarul Roger Taylor, Beck
le-a cunoscut pe solista Rosie Bones si chitarista Carmen Vandenberg de la
Bones – o trupa hip pop-rock din Londra. Filippo Cimatti, care de asemenea
colaborase cu Bones, a fost cooptat si el la realizarea albumului Hailer cu
Beck si Cimatti in centru, Giovanni Palotti la bas si Davide Sollazzi la tobe.
“This shit is real, baby.”
Este unul din primele versuri de pe “The Revolution Will Be
Televised”, piesa hard care deschide albumul. Nu stiu daca poate exista ceva
mai graitor despre cat de visceral si explorator poate suna Beck decat aceasta
piesa. Inca de la prima auditie, Hailer se anunta a fi un album de chitara
suprema marca Beck, cu intorsaturi whammy, triluri si strigate la fiecare colt.
De-a dreptul ciudat pentru cineva care nu vrea sa fie supranumit un ‘guitar hero’.
De fapt, chitara prestata pe acest album este una din cele
mai bune din viata lui Jeff Beck, care in prezent se afla la nivelul cel mai
avansat al jocului, si nimeni nu-i sta in preajma, nici macar pe-aproape.
Aici avem de a face cu chestii pe care ne-ar fi dificil sa
le intelegem daca nu am sti ce facea Beck in urma cu patru sau cinci ani.
Asculta de cateva ori bucata “Thugs Club” debutand cu un rubato distorsionat,
dupa care se adanceste intr-un ritm funky naucitor si la un moment dat se rupe
brusc de partea de solo, taindu-ti respiratia (min. 1:25). Aceste abateri
ruperi bruste caracteristice lui Becki m-au facut deseori sa ma intreb uluit:
‘‘Cum naiba le face?’’
Va las sa descoperiti singuri ce urmeaza, nu inainte de a
incheia spunandu-va ca Jeff Beck canta la momentul actual una din cele mai bune
chitare din intreaga lui cariera. El se afla pe culmea absoluta a acestui tip
de joc. Ar putea suna putin cam
hiperbolic pentru neinitiati, dar acest al-17-lea album al sau are un loc
confortabil printre mai vechile “Wired”, “Truth”, “Blow by Blow” si “Guitar
Shop”. Jeff Beck nu face decat sa
schimbe permanent regulile, demonstrand deocamdata oricui, ca eventualitatea
pensionarii este supraevaluata.
