Pe un fond de revolta exagerata, locul muzicii devine
oarecum vacant, iar ceea ce se aude este pe alocuri plictisitor.Din anumite
motive insa, spectacolul merita vazut, unul dintre acestea fiind insasi istoria
sa. ‘The Wall’ a fost un album dublu inregistrat in 1979 de catre Pink Floyd,
al carui basist si solist vocal era Roger Waters. Inspiratia initiala a venit
din sentimentul de izolare al lui Waters care a imaginat un zid intre el si
public. Acest sentiment s-a inflamat transformindu-se intr-un album conceptual
despre traumele un star rock numit Pink. Tatal lui Pink a murit in al doilea
razboi mondial (la fel si tatal lui Waters). Pink a fost bruscat de catre
profesori (la fel si Roger). Pink a devenit un star rock care se pretindea
fascist. Altii in locul lui ar fi cautat un bun terapeut. Si, uite asa Waters a
lansat albumul si au pornit in turneu. Zece ani mai tirziu Waters a fost in
turneu in Germania pentru a marca prin show-ul respectiv caderea Zidului
Berlinului. Din punct de vedere tehnic, spectacolul este superb. Animatiile lui
Scarfe intinerite cu tehnologia digitala de ultima ora, sunt mai nimicitoare ca
oricind. Cu exceptia piesei ‘Comfortably Numb’ si altor citeva, majoritatea
sunt banale si impotmolite in auto-importanta. The Wall este strabatut de
expresii izvorite din furie, confuzie si teama, fara a avea insa nimic de spus
despre acestea. In ciuda imaginii extravagante, nimic nu arata ca pe undeva ar
exista o farima de intelegere reala a lucrurilor.