RUSH. Permanent Waves, sau cum sa faci fata schimbarilor permanente alegand frumusetea.

SPIRITUL RADIOULUI: Radioul cu lampi. Era masiv - din lemn - si avea “ochi magi”c verde - in care priveai aproape, sau total mesmerizat flacaruia elecronica, mai ingusta sau mai lata, asa cum o dadeau undele - mai bune sau mai rele. Daca te uitai inlauntrul aparatului, acolo in spate, descopereai o lume intreaga de tuburi inalte ca niste zgarie-nori luminand palid si galbui “cartiere” intregi de diode, rezistente si condensatoare. Intorcindu-te la lumea din afara cartierelor secrete, priveai ochiul magic, in dreapta caruia se intindea lumea. Marile capitale si cele mai importante orase asezate pe frecvente, erau luminate de beculete de 3 volti. Te uitai in nestire la panorama luminata in timp ce de la Europa Libera razbatea Dave Brubeck si ochiul magic se ingusta sau latea odata cu unda. Cu cat era mai ingusta lumina verde, cu atat era calitatea auditiei mai buna. Erai copil si incercai sa retii denumiri de orase. Toate aveau denumiri frumoase, si toate pareau sa fie intr-o lume in care existai si tu. Lumina calda a scalei radioului era usor de asociat cu iarna si cu lumina calda din soba casei in care te-ai nascut. Era usor de asociat cu civilizatia. Apoi ai crescut, te-ai dus la scoala si ai aflat despre Francois Villon si "Zapezile de altadata".

Metheny / Coleman / Haden / DeJohnette - Song X: Endangered Species

Chitaristul Pat Metheny a avut o mare admiratie pentru Ornette
Coleman, cu mult inainte de acesta inregistrare in care amandoi au lucrat intens alturi de bass-istul Charlie Haden., asa ca o colaborare intre cei trei ar fi fost de asteptat…insa cine oare ar fi ghicit ca in toata aceasta aventurare, Geffen music isi va aplica eticheta?  Imaginea mai mult de rocker a lui Metheny a lucrat impotriva artistului in alte parteneriate pe care le-a avut din cind in cind (notabila participarea sa la The Sign of 4 cu Derek Bailey), insa pe acest album el isi sublimina din fericire instinctele de afisare, lucrand foarte bine alaturi de geniul empatic al lui Coleman. Muzica in sine are aici similitudini puternice cu ansmblurile timpurii ale lui Ornette Coleman, in care toti artistii cantau solo-uri in acelasi timp, puse din cand in cand in paranteze de temele pieselor. Adesea, Metheny reuseste sa fie foarte expresiv ca vocea a doua, performand cu brio alaturi de stapanul saxofonist. In acest mod, el ofera strategii alternative, dar niciodata festiviste. Sectiunea de percutie dubla – asigurata de deJohnette si Denardo – este feroce atunci cand se impune, iar Charlie Haden se auto-exprima admirabil in contextul general.

Ornette Coleman - Buddha Blues

Se pare ca aceasta este singura inregistrare in care Coleman
a folosit un instrument denumit’ suona’ – un fel de oboi din lemn – avind un sunet puternic si distinct. Suona este un instrument popular important din nordul Chinei si este utilizat ocazional la nunti si inmormintari. Suona este utilizat de ansamblurile de suflatori si percutionisti cunoscute si sub denumirile de chuida sau guchui. In Taiwan -, instrumentul respectiv este esential in muzica ritmata ce insoteste manifestarile taoiste, atit cu ritmuri de bun augur cit si cu ritmuri de rau augur.

The Clash - Rock the Casbah

„Rock the Casbah” a fost hitul care a consacrat formatia The Clash si a dus-o in mainstream. Piesa a fost compusa de Topper Headon, tobosarul grupului, care a fost concediat inainte ca melodia sa aiba ocazia sa urce in topuri. Se pare ca „nedreptatea” s-a intors impotriva formatiei, care a dus-o din ce in ce mai greu si a ajuns sa se destrame. Toti membrii aveau deja alta viziune si isi doreau sa faca altceva. In 1983, dupa o lunga pauza, The Clash a cantat la US Festival iar publicul a simtit ca singurul motiv pentru care gasca mai era impreuna era „bunul dolar”. Acela a fost momentul cand lucrurile s-au dus definitiv de rapa.

Sound-ul Clash ramane unic, la fel si atitudinea si de aceea il propun ca inspiratie pentru daramarea oricarui guvern nedemn pentru poporul sau.