Uriah Heep - Sunrise (1972)

Uriah Heep - The Wizard (Top of the Pops - 16th March 1972)

Uriah Heep - Salisbury LP 1971

FRANK ZAPPA -- CHUNGA'S REVENGE (11-23-1974)

PINK FLOYD -- WELCOME TO THE MACHINE

Taj Mahal (no more words needed for a GREAT Number, Man!)

No Surrender

A-l descrie pe Daniel Castro ca pe un artist de blues nu ar fi suficient pentru a spune povestea intreaga. Tipul este un foarte dotat chitarist si solist vocal/compozitor, cu un foarte puternic punct de vedere asupra stilului muzical abordat. Cam asa ar suna mai bine, o inca succinta prezentare, a acestui artist extrem de cool dupa parerea mea. Fiind cunoscut ca un artist care ‘lasa totul pe scena’ noapte dupa noapte in baruri si cluburi specializate, Daniel strange multimi de oameni care se lasa vrajite atat de solourile sale aspre de chitara cat si de cantecele pline de suflet si de aranjamentele stranse. Gagiul a cantat mai mereu cu artisti sezonieri, dar de curand – avandu-I alaturi pe Johhny Yu la bas si voce si pe David Perper la tobe, ridica efectiv cluburile de blues de pe Coasta de Vest, in picioare.

Daniel Castro - I'll Play The Blues For You

Nepotelele sa stea unite in jurul bucuriei

The Sugarcubes: Life’s Too Good

De data aceasta ma voi adresa in English (mai ales ca doua nepotele de-ale mele vor invata sa citeasca si in alte limbi decat cea materna si vesnic plictisitoare cultural, nu-i asa mamicilor?) Ok, hai sa vedem de unde a plecat 'nebuna' asta frumoasa de Bjork - o jderoaica ceva mai a dracului decat splandida mea pisica Tippi!

Debut outing from Bjork and her Icelandic buddies, it's wild, tattered, unkempt, vivacious, free-spirited, often better-in-concept and sometimes best heard with ears squinted. The bogus moments are the ones where someone but Bjork is singing, the bloke vocalist and trumpet man really stinks out the joint like a fart through an airhorn. The songs can also border on glum, dingy and completely irritating. 3rd track Birthday is where it really takes flight. The band hit a sweet spot and Bjork's vocal cords contort like a trapezing sensuality ostrich in overdrive. It's like a beautiful, compact visage of the rest of her future solo career. There are good moments throughout despite the hurriedly spun, mangy nature of most of it. Final track In Rhythm and Sorrow is some screamy rockabilly that doesn't quite live up to it's title.

The Corrs

The Slits. CUT

Aici avem de a face cu cateva chestii de care s-ar putea sa fi auzit deja, chestii legate de albumul ‘Cut’, chiar daca nu ai ascultat in viata ta nimic cu the ‘Slits’. Atunci cand au infiintat formatia, gagicile habar nu aveau ce sa faca cu instrumentele. Piesele de pe acest disc ofera un amalgam de punk abraziv si piese relaxante de dub reggae. Albumul este – de asemenea- o piatra de hotar pentru orice alta trupa din curentul ‘grrrl’. Cu alte cuvinte, albumul asta este extraordinar de important in istoria muzicii rock.

Amuzant este faptul ca acest ‘Cut’ debordeaza de distractie. Distractie in sensul in care Viv Alnertine isi zdrangane chitara. Distractie in sensul in care Ari Up isi latra, scheauna, canta piesele ca un elev precoce facand misto de colegi si de profesori. Distractie in sensul in care basul Tessei si tobele lui Budgie fac miscari de du-te vino ca intr-un test de Kama Sutra.

Joni Mitchell. CLOUDS.

‘Clouds’ este un album naucitor, un mare pas inainte in cariera lui Joni Mitchell.  Partiturile vocale sunt mult mai deschise si mai lipsite de ezitari decat cele din productiile de debut ale artistei, rasplatind auditoriul cu un nivel remarcabil de expresivitate subtila. Chitara are aici doar rol de acompaniament, varietatea de abordari de interpretare si sunetele fiind mult mai impresionante decat orice altceva.

Acest album face parte din seria ‘Muzica pentru nepotelele mele’ dar il recomand cu multa inflacarare si mamicilor nepotelelor.

The Pixies. 'Doolittle' (1989)

Tot ceea ce este legat de the Pixies este dezarmant de complicat. Incepand cu denumirea inofensiva (aleasa absolut la intamplare rasfoind un dictionar), continuind cu mecanismul dinamicii de tip  stop-start si ajungand la rolul jucat in muzica – ca fiind unul din cele mai influente roluri in revolutia curentului ‘alternative’ – the Pixies si-au imbogatit proeminenta artistica prin subminarea constanta a mainstream-ului. Utilizand adesea versuri fragmentate si bizare, ei au facut ca piese simple sa sune monumental, si piese complicate sa sune normal.

Fiind inregistrat in perioada ultimelor sase saptamani ale anului 1988, albumul Doolittle marheaza o indepartare de la tendintele antagoniste timpurii ale trupei, dar numai in masura in care sa=si poata inca infatisa cea mai stralucita fateta a artei componistice.  Mai curat, mai usor si mai accesibil decat albumul Surfer Rosa, Doolittle retine inca elementele de umor pervers si zgomotul ciudat, insa cu mult mai mult eclectism si cu mult mai multa ambitie. Exista pe album  si o agresivitate inerenta (‘Dead’), dar sound-ul de tip pop continua sa straluceasca cu piese ‘ticaloase’ precum  "Here Comes Your Man," si  "La La Love You."  Probabil ca apogeul artistic al trupei rezida in combinarea fericita a ambelor lumi, prin piesele "Debaser," "Wave of Mutilation" si "Monkey Gone to Heaven." Sunt absolut convins ca acest album a facut din the Pixies atat regi, cat si regine ale underground-ului.

Bikini Kill. Pussy Whipped

Fara indoiala, feminismul este unul din cele mai divizate curente politice din societatea americana contemporana. Discursurile si ideile acestei miscari variaza de la drepturile individului la reproducere si pana la violenta domestica si inegalitatea accesului la sistemul de sanatate, ca sa numim doar cateva dintre acestea. In functie de filosofia politica pe care o ai (daca ai asa ceva, ma refer mai mult la oamenii educati din vest), feminismul este sinonimul fie al SS, fie al eliberarii de prejudecati. Daca te incadrezi mai mult la a doua varianta, atunci albumul Pussy Whipped al gagicilor de la Bikini Kill este insusi sunetul eliberarii.

Format in 1990, grupul Bikini Kill a fost multa vreme considerat un promotor al miscarii Grrrl, adica al inceputurilor feminismului. Combinand furia iminenta si constiinta politica a punk-ului cu ideologia feminista moderna, Bikini Kill au creat un statement politic pentru generatiile viitoare de potentiale feministe. Insa nu te lua dupa ce spun unii, deoarece tipele din trupa aceasta vorbesc mai ales in nume propriu.

Este greu sa spui mai multe despre aceasta formatie de rebele. Ori iti plac, ori nu. Un singur lucru este cert: ele nu ar da doi bani pe parerea ta, si ar continua sa vorbeasca in nume propriu.

Muzica pentru nepotelele mele. Dixie Chicks cu superbul album ‘Home’.

O adiere de vara blanda umple aerul, cutreierand duios lanurile de grau care ma inconjoara. Stau linistit pe un balansoar aflat pe o veranda inconjurata de pereti albi, imaculati. Veranda este undeva departe - in cea mai neatinsa parte a tinutului. Nu am fost niciodata in acel loc, si totusi ma aflu acolo. 

Nicio alta lucrare artistica nu ma face sa ma simt mai bine la mine acasa, asa cum o face acest album. Este ca o imbratisare fierbinte a cuiva care te iubeste. Este ceva inexplicabil de profund si de incoruptibil. 

Muzica pentru nepotelele mele: The Bangles si al lor 'Different Light'

Desi la momentul lansarii sale – albumul ‘Different Light’ -  a fost considerat mai mult unul comercial decat ce ar fi putut sa faca Bangles. Totusi, daca privim retrospectiv, efortul secundar al trupei iese acum la iveala cu o prospetime dezarmanta. De la inspiratia initiala luata de la Beatles si pana la armoniile calde ale The Mamas & The Papas, trupa parea hotarata sa plateasca tribut exclusiv trecutului. Totusi, armoniile vechi ale rock-ului clasic s-au intalnit intr-un mod fericit – pe acest album - cu noua era ‘New Wave’ a muzicii de la inceputul anilor ’80.  Acum, sa incercam sa scriem cateva vorbe despre piesele care compun albumul: ‘Following’ este o balada acustica ‘dark’, o reminiscenta a stilului lui Joni Mitchell din anii ’70, in ciuda faptului ca titlul piesei aminteste mult mai mult de o prestatie usoara din genul pop-punk. Vocea chitaristului Vicki Peterson ar putea trona in comparatie cu vocea distincta a Susannei Hoffs, insa calitatile de textier ale acesteia sunt mai puternice aici: “I wanna paint your portrait/Hang your colors on my wall/Discussing form and content with my friends and drinks.” Si, din moment ce hiturile cele mai celebre au fost scrise de alti artisti – ‘Manic Monday’ a lui Prince, ‘Walk Like an Egiptyan’  (o bucata kitsch din muzica pop a anilor ’80 dar care suna cu totul diferit in varianta Bangles), piesele “If She Knew What She Wants”,  “Angels Don’t Fall in Love” si “Let It Go” – care au fost scrise chiar de Bangles – constituie liantul care face ca albumul  ‘Different Light’ sa fie o valoare de sine statatoare.

The Gossip – Standing in the Way of Control

Celebrul refren al Arethei Franklin.  Fara indoiala, in deschiderea piesei, tobele fac una din cele mai tari chestii posibile. De fapt, asta te face sa-ti doresti sa-si smulgi hainele de pe tine intr-un club Indie. ‘Standing in the Way of Control’ al celor de la The Gossip este ceea ce se intampla atunci cand te muti de la liberalii din Portland la conservatorii din Arkansas, te alaturi comunitatii post-punk feminine intitulata ‘grrrl’, si incepi sa scrii cantece de protest care combina post-punkul cu Tammy Wynette. Continunand stilul unor trupe ca Team Dresch si Butchies, Gossip au fost luptatori pionieri pentru drepturile LGBT si au explorat politica minoritatilor sexuale, dar cantecele lor au fost suficient de inteligente si au ajuns la radio, devenind imnuri rebele ale maselor largi de  populatie. Vocea solistei Beth Ditto este ca o minge ratacita in urechi , trupa de acompaniament nu doreste doar sa transmita mesaje ringului de dans, ci pur si simplu vrea sa mature ringul cu acestea.

Jack Bruce & Robin Trower "Seven Moons"

Probabil ca Jack Bruce s-a bucurat atat de mult in. 2005 de reintalnirea cu Cream, incat dupa ce Clapton nu a mai dorit colaborarea, s-a napustit spre Robin Trower, pt a reactualiza in acest fel puterea trio-ului din anii ’80. Duetul Trower-Bruce a scos doar doua albume, ‘B.L.T’ si ‘Truce’, apoi a intrat in adormire dupa anul 1982. Asa ca, reintalnirea din 2007 a fost oarecum o dorinta de continuare a proiectului din acea vreme. Intr-un mod absolut impresionant, rezultatele acestui demers inca emotionau – chiar si dupa un sfert de veac de inactivitate – continuand ceea ce ‘Truce’ lasase neterminat. Vei auzi aici geamatul fredonat alunecand spre blues al lui Bruce, alaturi de prestatia argintie orientata spre riff, a lui Trower. Gary Husband este responsabil cu tobele, umpland atmosfera intr-un mod adecvat dar si oarecum secundar sub tensiunea vocii lui Bruce si a chitarei lui Trower.