Tot ceea ce este legat de the Pixies este dezarmant de
complicat. Incepand cu denumirea inofensiva (aleasa absolut la intamplare
rasfoind un dictionar), continuind cu mecanismul dinamicii de tip stop-start si ajungand la rolul jucat in
muzica – ca fiind unul din cele mai influente roluri in revolutia curentului ‘alternative’
– the Pixies si-au imbogatit proeminenta artistica prin subminarea constanta a
mainstream-ului. Utilizand adesea versuri fragmentate si bizare, ei au facut ca
piese simple sa sune monumental, si piese complicate sa sune normal.
Fiind inregistrat in perioada ultimelor sase saptamani ale
anului 1988, albumul Doolittle
marheaza o indepartare de la tendintele antagoniste timpurii ale trupei, dar numai
in masura in care sa=si poata inca infatisa cea mai stralucita fateta a artei
componistice. Mai curat, mai usor si mai
accesibil decat albumul Surfer Rosa,
Doolittle retine inca elementele de umor pervers si zgomotul ciudat, insa
cu mult mai mult eclectism si cu mult mai multa ambitie. Exista pe album si o agresivitate inerenta (‘Dead’), dar sound-ul
de tip pop continua sa straluceasca cu piese ‘ticaloase’ precum "Here Comes Your Man," si "La La Love You." Probabil ca apogeul artistic al trupei rezida
in combinarea fericita a ambelor lumi, prin piesele "Debaser,"
"Wave of Mutilation" si "Monkey Gone to Heaven." Sunt
absolut convins ca acest album a facut din the
Pixies atat regi, cat si regine ale underground-ului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu