La multi ani!

<iframe src="https://archive.org/embed/cream-2005-royal-albert-hall" width="640" height="480" frameborder="0" webkitallowfullscreen="true" mozallowfullscreen="true" allowfullscreen></iframe>

The Fall – Hex Enduction Hour [FULL ALBUM | HQ SOUND]

Neal and Jack and Me

Piesa ‘Neal and Jack and Me’ apartine formatiei King Crimson si se afla pe albumul ‘Beat’. Acest ‘cantec’ este, cel mai probabil, ascociat literaturii si unor personaje din perioada miscarii Beat.

“Jack” este fara doar si poate Jack Kerouack – autorul romanului ‘On the Road’ -  Neal este Neal Cassady, prietenul excentric al lui Kerouack, intruchipat in personajul Dean Moriarty din romanul respectiv.

Piesa reflecta fanteziile lui Adrian Belew, in care acesta s-ar fi aflat alaturi de Kerouac si Cassady intr-o calatorie de-a lungul USA, sau intr-un turneu in periferiile cele mai tenebroase ale Parisului.

Gentle Giant - Interview (1976) (UK, Prog Rock)

Transfer la Magie si Transa.

Transfer Station Blue combines the talents of one of America's great rock percussionists with electronic music's most influential masters. Michael Shrieve, former percussionist with Santana and numerous other groups, and Klaus Schulze, Germany's great synthesizer genius, combine their talents to create a new and powerfully distinctive music. Space rhythms that will get your heart and body moving. Instrumentation includes electronic drums, synthesizers and electric guitar.

Tago Mago

Ultimately, a good dissociative warble will mark something as psychedelic, but it’s the relation to rhythm that really drives it home. A free-floating a time asynchronous fuzzy guitar line can make us leave our earthly bodies, but so too can a grounded and funky groove if it dives deep enough. Can may not be the greatest krautrock group of all time and Tago Mago may not be their indisputable best, but for a keen and undeniable example of how a deep-pocket funky groove can rewire the brain and body to dream of things beyond the limits of the self, one need go no further. Many words have been said about their famed improvisational vocalist Damo Suzuki, but the real star here is the unimpeachable rhythm section. With grooves this primal and deep, anybody could sound good over them.

Acid Mothers Temple. Blue Velvet Blues

Buna seara. SCRAAAEEEOWSCRRRRRWEAAAHEEEEEEEE.

Acestea sunt sunetele produse de Kawbata Makoto si chitara sa.

Urmatoarele cateva minute vor fi o excursie.

Atunci cand un fenomen cultural – sa zicem total psihedelic – necesita un anumit grad de alienare, poate ar trebui sa te orientezi spre Japonia ca punct de plecare spre mai departe, si inca chiar dincolo de lumea asta.

In oarecare masura Can, in oarecare masura Hawkwind, in oarecare masura monstri sacri ai genului Metal, Acid Moters Temple au inregistrat in cele doua decade de existenta o muzica mult peste stadiul de narcoza, pe care orice persoana sanatoasa mental ar dori sa stie sa o perceapa asa cum trebuie.

Rareori muzica se percepe mai vie ca aceasta. Kawbata si compania nu doar ca arata ca niste vrajitori, dar chiar sunt convins ca sunt.

"Code MD2" A Frank Russell Miles Davis Tribute

Waka/Jawaka

‘Although it doesn’t happen often, whenever Frank Zappa goes about the task of purging himself of his normal ration of acrimony, contempt, bile and phlegm, he sometimes comes forth with an album that is every bit the musical experience that he always claimed he could produce. With the exception of the astonishing work he and his musicians did on Hot Rats a couple of years ago, much of Zappa’s musical output has been too malnourished to support his artistic pretensions. His excursions into jazz with the Mothers of Invention were never more than pale imitations of Miles Davis and Ornette Coleman, overlayed with effects copped from Edgar Varese, and most of his “serious” compositions contained large helpings from the glut of modern music. Originality has never been Zappa’s strong point.

Waka/Jawaka — Hot Rats, while little more than a long delayed extension of the original Hot Ratsalbum, is one of Zappa’s most enjoyable, less hypertense efforts, and while it may lack the tightness, the rock-based energy of its predecessor, it contains some of the best material he’s done in years. Waka/Jawaka may well be something of a fence-mending job by Zappa after his execrable work on 200 Motels, which has got to be one of the all-time attempts by a musician and composer to discredit himself.

The musicians brought in for Waka/Jawaka are not the stellar personalities that graced Hot Rats.Captain Beefheart and Sugarcane Harris are gone, replaced by newer faces that include Tony Duran on slide guitar, Sal Marquez on trumpets, and Don Preston on Moog and piano. They comprise a tight, disciplined group.’ An article by Rob Houghton.

Sleep Dirt

Piese precum ‘Regyptian Strut’ si ‘The Ocean is the Ultimate Solution’ sunt extrem de puternice din punct de vedere instrumental, astfel incat nico interventie vocala nu ar fi putut imbunatati experienta sonora de pe acest album.  Percutia evocatoare de pe ‘Spider of Destiny’, atacul de jazz infricosator dar lent totodata de pe ‘Flambay’, par sa contina o mentalitate comuna de a crea frumusete artistica.

PJ Harvey: Stories From The City, Stories From The Sea

Acesta este marele si stralucitorul album pop al lui PJ Harvey. Daca ‘Is This Desire?’ aparuse intr-un moment de incertitudine (‘Is this desire / Enough, enough?’), pe ‘Stories..’ solista canta in acelasi ton fara echivoc: ‘This is love, this is love, that I’m feeling?’. Chitarele sunt clare, partiturile vocale sunt mai frumoase si mai stralucitoare ca oricand, coperta albumului este eleganta, infatisand un Manhattan in noapte. Chiar si acum, este putin cam greu de crezut ca acest album a existat cu adevarat in portofoliul de albume angoasante ale artistei.

Nepotelele mele, hello! si…auditie placuta (daca va lasa mami, dar nu cred ca e chiar asa ingramadita)!

Robert Fripp & Brian Eno

Adresat cunoscatorilor si iubitorilor de sunete.

 

Pink Floyd - Absolutely Curtains (1972)

Pink Floyd BBC Session cu John Peel

Tom Petty - It's Good To Be King

Uriah Heep - Sunrise (1972)

Uriah Heep - The Wizard (Top of the Pops - 16th March 1972)

Uriah Heep - Salisbury LP 1971

FRANK ZAPPA -- CHUNGA'S REVENGE (11-23-1974)

PINK FLOYD -- WELCOME TO THE MACHINE

Taj Mahal (no more words needed for a GREAT Number, Man!)

No Surrender

A-l descrie pe Daniel Castro ca pe un artist de blues nu ar fi suficient pentru a spune povestea intreaga. Tipul este un foarte dotat chitarist si solist vocal/compozitor, cu un foarte puternic punct de vedere asupra stilului muzical abordat. Cam asa ar suna mai bine, o inca succinta prezentare, a acestui artist extrem de cool dupa parerea mea. Fiind cunoscut ca un artist care ‘lasa totul pe scena’ noapte dupa noapte in baruri si cluburi specializate, Daniel strange multimi de oameni care se lasa vrajite atat de solourile sale aspre de chitara cat si de cantecele pline de suflet si de aranjamentele stranse. Gagiul a cantat mai mereu cu artisti sezonieri, dar de curand – avandu-I alaturi pe Johhny Yu la bas si voce si pe David Perper la tobe, ridica efectiv cluburile de blues de pe Coasta de Vest, in picioare.

Daniel Castro - I'll Play The Blues For You

Nepotelele sa stea unite in jurul bucuriei

The Sugarcubes: Life’s Too Good

De data aceasta ma voi adresa in English (mai ales ca doua nepotele de-ale mele vor invata sa citeasca si in alte limbi decat cea materna si vesnic plictisitoare cultural, nu-i asa mamicilor?) Ok, hai sa vedem de unde a plecat 'nebuna' asta frumoasa de Bjork - o jderoaica ceva mai a dracului decat splandida mea pisica Tippi!

Debut outing from Bjork and her Icelandic buddies, it's wild, tattered, unkempt, vivacious, free-spirited, often better-in-concept and sometimes best heard with ears squinted. The bogus moments are the ones where someone but Bjork is singing, the bloke vocalist and trumpet man really stinks out the joint like a fart through an airhorn. The songs can also border on glum, dingy and completely irritating. 3rd track Birthday is where it really takes flight. The band hit a sweet spot and Bjork's vocal cords contort like a trapezing sensuality ostrich in overdrive. It's like a beautiful, compact visage of the rest of her future solo career. There are good moments throughout despite the hurriedly spun, mangy nature of most of it. Final track In Rhythm and Sorrow is some screamy rockabilly that doesn't quite live up to it's title.

The Corrs

The Slits. CUT

Aici avem de a face cu cateva chestii de care s-ar putea sa fi auzit deja, chestii legate de albumul ‘Cut’, chiar daca nu ai ascultat in viata ta nimic cu the ‘Slits’. Atunci cand au infiintat formatia, gagicile habar nu aveau ce sa faca cu instrumentele. Piesele de pe acest disc ofera un amalgam de punk abraziv si piese relaxante de dub reggae. Albumul este – de asemenea- o piatra de hotar pentru orice alta trupa din curentul ‘grrrl’. Cu alte cuvinte, albumul asta este extraordinar de important in istoria muzicii rock.

Amuzant este faptul ca acest ‘Cut’ debordeaza de distractie. Distractie in sensul in care Viv Alnertine isi zdrangane chitara. Distractie in sensul in care Ari Up isi latra, scheauna, canta piesele ca un elev precoce facand misto de colegi si de profesori. Distractie in sensul in care basul Tessei si tobele lui Budgie fac miscari de du-te vino ca intr-un test de Kama Sutra.

Joni Mitchell. CLOUDS.

‘Clouds’ este un album naucitor, un mare pas inainte in cariera lui Joni Mitchell.  Partiturile vocale sunt mult mai deschise si mai lipsite de ezitari decat cele din productiile de debut ale artistei, rasplatind auditoriul cu un nivel remarcabil de expresivitate subtila. Chitara are aici doar rol de acompaniament, varietatea de abordari de interpretare si sunetele fiind mult mai impresionante decat orice altceva.

Acest album face parte din seria ‘Muzica pentru nepotelele mele’ dar il recomand cu multa inflacarare si mamicilor nepotelelor.

The Pixies. 'Doolittle' (1989)

Tot ceea ce este legat de the Pixies este dezarmant de complicat. Incepand cu denumirea inofensiva (aleasa absolut la intamplare rasfoind un dictionar), continuind cu mecanismul dinamicii de tip  stop-start si ajungand la rolul jucat in muzica – ca fiind unul din cele mai influente roluri in revolutia curentului ‘alternative’ – the Pixies si-au imbogatit proeminenta artistica prin subminarea constanta a mainstream-ului. Utilizand adesea versuri fragmentate si bizare, ei au facut ca piese simple sa sune monumental, si piese complicate sa sune normal.

Fiind inregistrat in perioada ultimelor sase saptamani ale anului 1988, albumul Doolittle marheaza o indepartare de la tendintele antagoniste timpurii ale trupei, dar numai in masura in care sa=si poata inca infatisa cea mai stralucita fateta a artei componistice.  Mai curat, mai usor si mai accesibil decat albumul Surfer Rosa, Doolittle retine inca elementele de umor pervers si zgomotul ciudat, insa cu mult mai mult eclectism si cu mult mai multa ambitie. Exista pe album  si o agresivitate inerenta (‘Dead’), dar sound-ul de tip pop continua sa straluceasca cu piese ‘ticaloase’ precum  "Here Comes Your Man," si  "La La Love You."  Probabil ca apogeul artistic al trupei rezida in combinarea fericita a ambelor lumi, prin piesele "Debaser," "Wave of Mutilation" si "Monkey Gone to Heaven." Sunt absolut convins ca acest album a facut din the Pixies atat regi, cat si regine ale underground-ului.

Bikini Kill. Pussy Whipped

Fara indoiala, feminismul este unul din cele mai divizate curente politice din societatea americana contemporana. Discursurile si ideile acestei miscari variaza de la drepturile individului la reproducere si pana la violenta domestica si inegalitatea accesului la sistemul de sanatate, ca sa numim doar cateva dintre acestea. In functie de filosofia politica pe care o ai (daca ai asa ceva, ma refer mai mult la oamenii educati din vest), feminismul este sinonimul fie al SS, fie al eliberarii de prejudecati. Daca te incadrezi mai mult la a doua varianta, atunci albumul Pussy Whipped al gagicilor de la Bikini Kill este insusi sunetul eliberarii.

Format in 1990, grupul Bikini Kill a fost multa vreme considerat un promotor al miscarii Grrrl, adica al inceputurilor feminismului. Combinand furia iminenta si constiinta politica a punk-ului cu ideologia feminista moderna, Bikini Kill au creat un statement politic pentru generatiile viitoare de potentiale feministe. Insa nu te lua dupa ce spun unii, deoarece tipele din trupa aceasta vorbesc mai ales in nume propriu.

Este greu sa spui mai multe despre aceasta formatie de rebele. Ori iti plac, ori nu. Un singur lucru este cert: ele nu ar da doi bani pe parerea ta, si ar continua sa vorbeasca in nume propriu.

Muzica pentru nepotelele mele. Dixie Chicks cu superbul album ‘Home’.

O adiere de vara blanda umple aerul, cutreierand duios lanurile de grau care ma inconjoara. Stau linistit pe un balansoar aflat pe o veranda inconjurata de pereti albi, imaculati. Veranda este undeva departe - in cea mai neatinsa parte a tinutului. Nu am fost niciodata in acel loc, si totusi ma aflu acolo. 

Nicio alta lucrare artistica nu ma face sa ma simt mai bine la mine acasa, asa cum o face acest album. Este ca o imbratisare fierbinte a cuiva care te iubeste. Este ceva inexplicabil de profund si de incoruptibil. 

Muzica pentru nepotelele mele: The Bangles si al lor 'Different Light'

Desi la momentul lansarii sale – albumul ‘Different Light’ -  a fost considerat mai mult unul comercial decat ce ar fi putut sa faca Bangles. Totusi, daca privim retrospectiv, efortul secundar al trupei iese acum la iveala cu o prospetime dezarmanta. De la inspiratia initiala luata de la Beatles si pana la armoniile calde ale The Mamas & The Papas, trupa parea hotarata sa plateasca tribut exclusiv trecutului. Totusi, armoniile vechi ale rock-ului clasic s-au intalnit intr-un mod fericit – pe acest album - cu noua era ‘New Wave’ a muzicii de la inceputul anilor ’80.  Acum, sa incercam sa scriem cateva vorbe despre piesele care compun albumul: ‘Following’ este o balada acustica ‘dark’, o reminiscenta a stilului lui Joni Mitchell din anii ’70, in ciuda faptului ca titlul piesei aminteste mult mai mult de o prestatie usoara din genul pop-punk. Vocea chitaristului Vicki Peterson ar putea trona in comparatie cu vocea distincta a Susannei Hoffs, insa calitatile de textier ale acesteia sunt mai puternice aici: “I wanna paint your portrait/Hang your colors on my wall/Discussing form and content with my friends and drinks.” Si, din moment ce hiturile cele mai celebre au fost scrise de alti artisti – ‘Manic Monday’ a lui Prince, ‘Walk Like an Egiptyan’  (o bucata kitsch din muzica pop a anilor ’80 dar care suna cu totul diferit in varianta Bangles), piesele “If She Knew What She Wants”,  “Angels Don’t Fall in Love” si “Let It Go” – care au fost scrise chiar de Bangles – constituie liantul care face ca albumul  ‘Different Light’ sa fie o valoare de sine statatoare.

The Gossip – Standing in the Way of Control

Celebrul refren al Arethei Franklin.  Fara indoiala, in deschiderea piesei, tobele fac una din cele mai tari chestii posibile. De fapt, asta te face sa-ti doresti sa-si smulgi hainele de pe tine intr-un club Indie. ‘Standing in the Way of Control’ al celor de la The Gossip este ceea ce se intampla atunci cand te muti de la liberalii din Portland la conservatorii din Arkansas, te alaturi comunitatii post-punk feminine intitulata ‘grrrl’, si incepi sa scrii cantece de protest care combina post-punkul cu Tammy Wynette. Continunand stilul unor trupe ca Team Dresch si Butchies, Gossip au fost luptatori pionieri pentru drepturile LGBT si au explorat politica minoritatilor sexuale, dar cantecele lor au fost suficient de inteligente si au ajuns la radio, devenind imnuri rebele ale maselor largi de  populatie. Vocea solistei Beth Ditto este ca o minge ratacita in urechi , trupa de acompaniament nu doreste doar sa transmita mesaje ringului de dans, ci pur si simplu vrea sa mature ringul cu acestea.

Jack Bruce & Robin Trower "Seven Moons"

Probabil ca Jack Bruce s-a bucurat atat de mult in. 2005 de reintalnirea cu Cream, incat dupa ce Clapton nu a mai dorit colaborarea, s-a napustit spre Robin Trower, pt a reactualiza in acest fel puterea trio-ului din anii ’80. Duetul Trower-Bruce a scos doar doua albume, ‘B.L.T’ si ‘Truce’, apoi a intrat in adormire dupa anul 1982. Asa ca, reintalnirea din 2007 a fost oarecum o dorinta de continuare a proiectului din acea vreme. Intr-un mod absolut impresionant, rezultatele acestui demers inca emotionau – chiar si dupa un sfert de veac de inactivitate – continuand ceea ce ‘Truce’ lasase neterminat. Vei auzi aici geamatul fredonat alunecand spre blues al lui Bruce, alaturi de prestatia argintie orientata spre riff, a lui Trower. Gary Husband este responsabil cu tobele, umpland atmosfera intr-un mod adecvat dar si oarecum secundar sub tensiunea vocii lui Bruce si a chitarei lui Trower.

Fuck Buttons, Benjamin John Power

Cu butoanele date numai la jumatate din volumul de nebunie pe care-l are de livrat, Benjamin John Power imbratiseaza tensiunea sonora agasanta cu optimism, extaz si sunet dezlantuit. Atentie! Muzica de avant-garda aici! Nu o puneti in cluburi, ca e prea periculoasa pentru izmenitii incluti!

Kaitlyn Aurelia Smith, 'The Kid'

Superbul album (al saselea) al peisagistei Kaitlyn Aurelia Smith, isi revendica stilul avant-gardist,  de la taieturile de gen noise, bazaielile de gen motor de drona, murmure, si art-punk. Un album deopotriva provocator dar frumos, pastoral dar hiperactiv. Cu toate ca la inregistrare a fost utilizat instrumentul Buchla Music Easel din anii 1970, arpegiile de curcubeu ale artistei - urmari ale traditiei dobandite de la artisti precum Terry Riley sau Laurie Spiegel – au scos-o din zona curentului minimalist repetitiv. In locul acestuia, ea creeaza lumi sonore pastorale imbibate cu elementele unei game prismatice de bule si bloboroace de tot felul – in parte Jackson Pollock, in parte Lisa Frank – dar uneori in tandem cu ambele, creand tensiune pe alocuri. Artista a declarat in publicatia Rolling Stone  ca ‘a fost curioasa pana unde auzul ar putea sa desparta sunetele astfel incat sa putem auzi doua conversatii diferite in acelasi timp.

Un Bonus cu Mike Oldfield

Clopote Tubulare

“Presupun ca pentru varsta pe care o aveam, am fost evoluat”. Asa a declarat compozitorul si poli-instrumentistul Mike Oldfield intr-un interviu publicat in The Guardian, referindu-se la Tubullar Bells – capodopera compusa de acesta in 1973, la varsta de doar 19 ani.  In anii aceia, in timp ce unii muzicieni munceau din greu pentru a scoate albumul vietii lor, Oldfield – un tinerel cu figura efeminata si cu rol minor in productia ‘Hair’, realiza exact opusul, odata cu editarea acestui cu material muzical revolutionar.

Ca si compozitie, Tubullar Bells este un exemplu rar de simfonie rock legitima. Avand o structura sa impresionanta de 49 de minunte durata (doua piese, fiecare pe cate o fata de album vinyl), alaturi de o abordare complexa de armonie si metrica, muzica acestui album se inscrie in cea mai mare masura pe calapodul productiilor muzicii progresive de la inceputul anilor ’70. Insa, scopul albumului se ridica peste toate acestea: cu dramatismul sau textural si utilizarea instrumentelor neconvenționale (clopoțul tubular, glockenspiel, timpan), Tubular Bells a devenit, de asemenea, o piatra de hotar a miscarii New Age.

Povestea din spatele creatiei albumului este la fel de fascinanta. Oldfield, retras din influenta mamei sale alcoolice, si-a petrecut majoritatea anilor de adolescenta ascuns in podul casei, compunand muzica de unul singur si jucandu-se la toate instrumentele. Locuind intr-un apartament din nordul Londrei, el a reusit mai tarziu sa inregistreze o banda de magnetofon demo produsa de el insusi, inregistrare care, in cele din urma si-a gasit drumul catre cofondatorul Virgin Records, Richard Branson. Uluit fiind de sofisticarea compozitiei, Branson a semnat cu Oldfield un contract de inregistrare a lucrarii, si i-a solicitat acestuia sa re-inregistreze o noua versiune concretizata  intr-un album scos in noul infiintat studio de inregistrari, Manor Recording Studio.

Ulterior, Oldfiled a continuat sa inregistreze albume influente in anii ’70 si chiar mai tarziu, Tubullar Bells ramanand insa singura sa capodopera.