Rory Gallagher. Irish Tour 1974

Din momentul in care si-a convins iubita mama sa garanteze pentru a cumpara un exemplar foarte scump ’61 Fender Stratocaster rosu in 1963, Rory Gallagher a stiut exact ceea ce isi doreste sa faca. Baiatul de 15 ani i-a spus mamei sale ca aceea va fi chitara lui pe viata. Si asa a fost. Instrumentul si-a depasit stapanul in timp, un om care a devenit unul dintre cei mai muncitori, incendiari si iubiti chitaristi albi de blues din ultimii 50 de ani.

 In perioada sa de glorie, Gallagher era de neatins. In perioada 1971-1974, a lansat 6 albume extraordinare: „Rory Gallagher”, „Deuce”, „Live In Europe”, „Blueprint”, „Tattoo” si „Irish Tour ’74”. Acestea au descoperit publicului un muzician dedicat artei sale. Iar o astfel de persoana nu putea decat sa aiba un public devotat. Un om care a rezistat cu stoicism obstacolelor si a carui imagine de anti-star i-a adus o recunoastere din ce in ce mai mare.

 „Rory se gandea mai mult la locul sau in istorie decat la cum sa traiasca o adolescenta normala”, spune fratele sau Donal Gallagher, care are grija de mostenirea lui Rory si care tocmai a relansat cele sase albume amintite mai sus remasterizate. Astazi, dupa 20 ani de la moartea sa (Rory avea 47 de ani cand a decedat), Gallagher poate ca nu este mentionat in acelasi timp cu „Sfanta Treime a blues-rock-ului britanic” – Page, Beck si Clapton – dar mostenirea lui este de netagaduit. Stilul irlandezului este o sursa de inspiratie pentru foarte multi muzicieni, printre care se numara Billy Gibbons, Slash, The Edge (U2) sau Johnny Marr (ex-Smiths), in timp ce Joe Bonamassa – cel care a facut un cover dupa piesa lui Rory „Cradle Rock” – il descrie ca fiind „Rocky Balboa al chitaristilor”. Descrierea i se potriveste perfect, cu o mica mentiune. Rocky Balboa este un personaj de fictiune, in timp ce Rory Gallagher este un erou cat se poate de real. Si, desigur, unul din favoritii mei.

Chris Squire si Jon Anderson au fondat trupa Yes in 1968, la Londra.

Chris Squire si Jon Anderson au fondat trupa Yes in 1968, la Londra, si, desi componenta formatiei s-a schimbat de-a lungul timpului, Squire a fost singurul membru constant, punandu-si amprenta pe toate albumele grupului si sustinand concerte vreme de aproximativ 50 de ani.

In luna mai, Squire a anuntat ca a fost diagnosticat cu leucemie acuta eritroblastica si ca va lipsi, in mod constant, de la concertele sustinute de trupa Yes. Pentru prima data, formatia Yes a concertat fara el, Billy Sherwood inlocuindu-l.

"Aceasta va fi prima data, de la infiintarea trupei in 1968, cand Yes va concerta fara mine. Dar eu si ceilalti baieti am hotarat ca Billy Sherwood va face o treaba excelenta in a acoperi partile mele din concerte", a declarat Squire, la acea vreme.

Anuntul decesului lui Chris Squire a fost facut printr-o declaratie a trupei: "Cu inima grea si cu o tristete de nesuportat, trebuie sa va informam in legatura cu decesul dragului nostru prieten si cofondator al trupei Yes, Chris Squire. Pentru intreaga existenta a trupei Yes, Chris a fost elementul de baza si, in atat de multe moduri, a fost legatura care a tinut formatia unita in toti acesti ani. Datorita priceperii sale de a canta, Chris a influentat numerosi basisti din intreaga lume, inclusiv unii dintre cei mai cunoscuti artisti. De asemenea, Chris a fost un fantastic compozitor, a scris si a participat la scrierea unora dintre cele mai incantatoare melodii ale trupei Yes... In afara trupei Yes, Chris a fost un sot iubitor pentru Scotty si tatal lui Carmen, Chandrika, Camille, Cameron si Xilan. (...) Chris a fost pentru multi un bun prieten - inclusiv pentru noi. Dar nu a fost doar prietenul nostru, a fost, de asemenea, parte a familiei noastre si il vom iubi si ne va fi dor de el mereu".

Tommy Bolin este unul dintre tipii pe care am boala. Rau de tot.

A murit la 25 de ani, cu acu-n vena, dupa ce a apucat sa arate doar frinturi de potential, sclipiri geniale din ceea ce ar fi putut sa devina. N-ar fi singurul, dar parca e mereu pacat; pe mine stiu ca ma intristeaza ideea.

Gonit de demonii personali, parca a reiterat ideea lui Robert Johnson, “I got to keep movin’, there’s a hellhound on my trail”. In versiunea personala, “no chance for love, no sign of life – just wild dogs howlin’ in the night”.

Plecat de acasa la 16 ani ca sa devina muzician profesionist, a avut o cariera meteorica, ce l-a purtat prin studiouri si pe marile scene ale lumii. A inregistrat jazz-rock, cu Billy Cobham, a scos doua albume cu James Gang si a facut parte din ultima mare incarnare Deep Purple (Mark IV, cea mai funk dintre ele, in care l-a inlocuit pe Ritchie Blackmore). In timp ce avea si o cariera solo.

A murit in 1976, de o supradoza cu heroina. A facut multe, a lasat si mai multe neterminate.

Nu a fost uitat, de exemplu in 2008, Dean scoteau un model de chitara, “Teaser” – Tommy Bolin Tribute. Si nu sunt singurii.

“Maybe before you were happy, but now your thoughts aren’t of this place”. Si n-au mai fost.

Chick Corea: The Flight of the Newborn / Return to Forever

Doi prunci nenascuti inca, vorbeau in burta mamei. La un moment dat, unul dintre ei il intreaba pe celalalt:

-        Tu crezi in viata de dupa nastere?

-        Dar de ce nu as crede? Trebuie sa existe ceva dupa ce te nasti. Probabil ca noi doi ne aflam acum aici sa ne pregatim pentru ce va urma dupa nastere.

-        Prostii. Nu exista viata dupa nastere. Ce fel de trai ar fi ala?

-        Nu stiu, insa probabil ca va fi mai multa lumina colo. Probabil ca vom merge pe propriile picioare si ca vom minca cu propriile guri. Probabil ca vom avea si alte simturi pe care deocamdata nu le putem intelege.

-        Dar este absurd. Este imposibil sa mergi. Si…sa mancam cu gurile noastre?! Ridicol! Cordonul ombilical ne hraneste si ne ofera tot ce avem nevoie. Cordonul ombilical este insa atit de scurt…si in mod logic viata de dupa nastere este exclus sa existe.

-        Orice ar fi, eu tot cred ca acolo este ceva si probabil ca este diferit fata de ce avem aici. Poate ca nu vom mai avea nevoie de acest cordon.

-        Nonsens. Si, mai mult decit atit, daca acolo ar fi viata cum spui tu, atunci de ce nu s-a intors nimeni niciodata de acolo? Categoric nasterea este sfirsitul vietii, si dupa aceea nu poate exista decit intuneric, liniste deplina si napasta. Nu te duce nicaieri nasterea.

-        Nu stiu ce sa spun, dar cu siguranta ne von intilni Mama si ea va avea grija de noi.

-        Mama? Tu de fapt crezi in Mama? Hai ca esti comic. Daca mama exista, atunci unde este Ea acum? Poti sa-mi spui?

-        Ea este peste tot in jurul nostru. Noi ii apartinem Ei. Traim in interiorul Ei. Fara Ea, aceasta lume nu ar mai exista.

-        Pai, eu unul nu o vad si de aceea este logic ca ea nu exista.

-        Asculta ce-ti spun: Uneori, atunci cind esti linistit si te concentrezi si chiar esti dispus sa asculti, ii poti auzi vocea tandra vorbind cu tine de acolo de sus.

Al Di Meola – electric guitar, acoustic guitar

Chick Corea – acoustic piano, electric piano, clavinet, Yamaha organ, synthesizers, snare drum, marimba.

Stanley Clarke – electric bass, acoustic bass, Yamaha organ, synthesizer, vocals

Lenny White – drums, percussion, congas, marimba

Uriah Heep- Demons And Wizards (1972)

Jimi Hendrix: Electric Ladyland (1968)

Cu spirit, inspiratie si devotament pentru a reinventa instrumentul, Jimi Hendrix a dus expresia muzicala pina sus de tot in stratosfera. A utilizat un Stratocaster si un amplificator Marhall de 100 W pentru efecte whammy bar si toggle switch, precum si efecte de genul Vox wah-wah, Octavia octave splitter si Uni-Vibe – toate menite sa creeze efecte, stari de spirit si atmosfere ce depasesc imaginatia.

Buddy Guy: A Man and the Blues (1968)

Buddy Guy este legatura directa dintre tatii fondatori ai blues-ului electric – T-Bone Walker, B.B. si Albert King – si regii blues/rock-ului anilor ’60. Abordarea sa progresiva a solisticii de blues, include tehnici extreme de ‘bending’, de ‘picking’ alternativ si o agresivitate imensa. El este de asemenea capabil sa creeze cu intrepretarea sa, cele mai delicate si aproape inimaginabile momente de candoare.

Led Zeppelin IV

Led Zeppelin a luat nastere din cenusa formatiei The Yardbirds. Jimmy Page s-a alaturat formatiei spre sfarsit, jucand un rol important in ultimul lor album (Little Gems 1967), care a inclus unele parti la chitara ale lui John Paul Jones. In vara lui 1968, KeithRelf si James McCarty au plecat de la The Yardbirds, lasand lui Jimmy Page si Chris Dreja (chitara bass) drepturile asupra numelui formatiei si obligatia unui nou tur in toamna aceluiasi an. Page a pornit cautarile pentru un nou vocalist si baterist. Initial, a dorit sa-l ia pe Terry Reid si pe bateristul formatiei Procol Harum, B.J. Wilson, dar nici unul dintre acestia nu s-a putut alatura formatiei. Reid a sugerat sa-l contacteze pe Robert Plant, care canta cu o formatie numita Hobbstweedle. Dupa ce l-a auzit cantand, Plant l-a rugat pe Page sa se alature formatiei.

In aceasi luna Chris Dreja a renuntat la noul proiect. Dupa plecarea acestuia, John Paul Jones s-a alaturat formatiei ca bassist. Plant i-a sugerat lui Page sa-l coopteze pe John Bonham, bateristul fostei formatii a lui Plant, The Band Of Joy. Bonham a trebuit convis sa se alature formatiei, datorita faptului ca era deja curtat de alti artisti, care ii ofereau mult mai multi bani.

In septembrie, Bonham s-a decis sa se alature formatiei. Sub numele de The New Yardbirds, formatia si-a indeplinit datoriile lasate de fosta formatie Yardbirds la sfarsitul lunii septembrie. In luna urmatoare, au inregistrat albumul de debut in mai putin de 30 de ore. Tot in aceasi luna, formatia si-a schimbat numele in Led Zeppelin. Formatia si-a asigurat un contract cu Atlantic Records in Statele Unite inainte de sfarsitul anului. La inceputul anului 1969, Led Zeppelin a pornit in primul lor turneu american, care a pavat calea pentru albumul lor de debut. La doua luni de la lansare, Led Zeppelin I a urcat in U.S. Top Ten. Tot in anul 1969, formatia a plecat in turneu in Anglia si SUA. In timpul petrecut pe drum, au inregistrat piesele pentru cel de-al doilea album al lor, Led Zeppelin II, care a fost lansat in Octombrie 1969.

Ca si albumul precedent, Led Zeppelin II a fost un succes instant, fiind in topuri timp de doua luni de la lansare si petrecand sapte saptamani pe primul loc. Albumul a ajutat la consolidarea renumelui formatiei, iar trupa a petrecut urmatorul an in turnee. Sunetul formatiei a castigat in profunzime cu noul album - Led Zeppelin III. Lansat in Octombrie 1970, albumul e presarat de influente folk britanice. Pasiunea formatiei pentru folk si mitologie s-a observat si in al patrulea album al lor, Led Zeppelin IV, lansat in 1971. Acest album a avut parte de diversitate muzicala, de la rockul zdrobitor al melodiei "Black Dog" la folkul din "The Battle Of Evermore", la fel si Stairway To Heaven, care a format podul dintre cele doua genuri. Stairway To Heaven a fost un hit instant la radio, pana la urma devenind cel mai de succes cantec din istoria radioului; cantecul nu a fost lansat ca single vreodata. Desi albumul nu a ajuns pe locul I in SUA, Led Zeppelin IV a fost cel mai bun album din toate timpurile, vanzarile ajung la 16 milioane de copii in urmatoarele doua decenii si jumatate.

Led Zeppelin au pornit in turnee ca sa promoveze albumele III si IV, dar au cantat mai putine spectacole decat la celelalte turnee, concentrandu-se mai mult asupra spectacolelor in orase mari. Lansat in 1973, Houses Of The Holy continua experimentele muzicale ale formatiei, ce cuprind influente funk sau raggae alaturi de rockul si folkul specific formatiei. Succesul albumului Houses Of The Holy a pus la cale un turneu prin SUA care a doborat recorduri de box-office, multe dintre ele fiind detinute de formatia The Beatles. Concertul de la Madison Square Garden din luna iulie a fost folosit pentru realizarea filmului The Songs Remain The Same, care a fost lansat trei ani mai tarziu. Dupa turneul din 1973, Led Zeppelin a petrecut un an calm in 1974, fara concerte sau albume noi. In schimb, au stabilit propria casa de discuri, Swan Song, care a lansat, pe langa albumele urmatoare ale formatiei, si albume ale lui Dave Edmuns, Bad Company, The Pretty Thing, etc. Physical Graffiti, un album dublu lansat in 1975, a fost primul lansat de Swan Song. Albumul a fost un succes imediat, urcand in topuri atat in SUA cat si in Anglia. Led Zeppelin au lansat intr-un turneu major in SUA, dar totul a fost anulat in momentul in care Robert Plant si sotia sa au suferit un accident major de masina in timpul vacantei lor in Grecia, iar turneul a fost anulat pentru recuperarea lui Plant. Led Zeppelin s-a intors in 1976 cu albumul Presence.

Desi albumul a debutat pe primul loc in topurile din SUA si Anglia, aprecierile nu au fost calduroase, in comparatie cu primirea filmului The Song Remains The Same, care a fost lansat in toamna anului 1976. Led Zeppelin s-au intors pentru un turneu in America in primavara anului 1977. Dupa cateva luni, fiul de 6 ani al lui Plant, Karac, a murit din cauza unei infectii la stomac. Led Zeppelin au anulat imediat restul spectacolelor, dand nastere zvonurilor despre viitorul formatiei. Pentru o vreme, s-a crezut ca Led Zeppelin s-a destramat. Robert Plant si-a petrecut timpul in izolare, pana la sfarsitul verii lui 1978, cand au inceput inregistrarile la studiorile Polar din Suedia. Un an mai tarziu, formatia a cantat in cateva turnee scurte in Europa, in Suedia, Germania, Olanda si Belgia.

In august 1979, Led Zeppelin a tinut doua concerte mari la Knebworth; acestea au fost ultimele concerte pe pamant englezesc.In Through The Out Door, al 8-lea album al formatiei, a fost lansat intr-un final in 1979. A urcat imediat pe primul loc in Anglia si SUA. In mai 1980, Led Zeppelin pleaca in ultimul lor turneu european. In septembrie, au inceput repetitiile pentru un turneu american. Pe 25 septembrie 1980, John Bonham a fost gasit mort, dupa o betie crunta, a lesinat si s-a inecat in propria voma. In decembrie 1980, Led zeppelin au anuntat ca se destrama, din moment ce nu mai puteau continua fara Bonham. Dupa destramarea formatiei, membrii ramasi, si-au inceput cariera solo. John Paul Jones a scos un album solo, Zooma, in 1999. Dupa inregistrarea coloanei sonora la Death Wish II, Jimmy Page lanseaza compilatia Coda in 1982. In acelasi an, Robert Plant si-a inceput cariera solo cu albumul Pictures At Eleven. In 1984, Page si Plant se reunesc pentru putin timp intr-un "all star oldies band", numit The Honeydrippers.

Dupa inregistrarea unui EP alaturi de The Honeydrippers, Plant de intoarce la cariera solo, iar Page, impreuna cu Paul Rogers (ex Bad Company), formeaza grupul The Firm. In 1985, Led Zeppelin se reunesc pentru un concert (Live Aid), dand nastere zvonurilor despre reuniunea formatiei; aceasta nu s-a realizat vreodata. In 1988, trupa s-a adunat pentru aniversarea de 25 de ani a casei de discuri Atlantic. In 1989, Page prelucreaza mare parte din piesele formatiei, pentru lansarea unui Box Set in 1990, numit Led Zeppelin. Acesta a devenit cel mai bine vandut Box Set al tuturor timpurilor, care a fost urmat trei ani mai tarziu de un alt box set, ce continea zece discuri, numit The Complete Studio Recordings. In 1994, Jimmy Page si Robert Plant s-au reunit pentru inregistrarea unui mini-concert la MTV Unplugged, care a fost lansat in toamna anului 1994. Desi albumul a fost a devenit Platinum, vanzarile au fost dezamagitoare luand in considerare asteptarile unei reuniuni a formatiei.

In anul urmator, Page si Plant au pornit intr-un turneu international de succes, care a dus la aparitia albumului Walking Into Clarksdale. Surprinzator, albumul a fost primit cu raceala, iar Page si Plant si-au incheiat reuniunea la scurt timp dupa, inca o data plecand pe cai separate. Alte compilatii Led Zeppelin au vazut lumina zilei la sfarsitula anilor '90, si anume BBC Sessions in 1997, iar in 1999 prima colectie cu adevarat "Best Of" : 1999 - Early Days: Best Of vol. 1 si Latter Days: The Best Of vol. 2 in anul 2000. Simbolice pentru Led Zeppelin au ramas Robert Plant pentru vocea sa de neegalat si magia chitarei lui Jimmy Page, care este, fara indoiala, unul dintre cei mai buni chitaristi din istoria muzicii rock.

Top 5 chitaristi electrici, de care probabil nu ai auzit in viata ta

Cititorii care-si recunosc nisele de interes, vor recunoaste desigur, pe unii daca nu chiar pe toti chitaristii prezentati in continuare. Daca insa nu ai habar despre ce e vorba, atunci ar putea fi o buna ocazie pentru tine sa te impresionezi in week-end-ul care urmeaza, cu citeva nume din genul respectiv.

Ar fi hazardat sa-mi descriu lista de mai jos ca fiind o auditie usoara, astfel incit te invit sa treci la urmatorul numar in cazul in care zgomotul din boxe devine insuportabil pentru tine.

Pe cine oare l-am omis din acest top? Te rog sa-ti exprimi parerile in sectiunea ‘comment’ (fara frica si fara retinere) !

1.Doyle Dykes

In mod constant fiind citat ca unul din cei mai mari chitaristi de genul ‘finger-style’ alaturi de Tommy Emmanuel, Doyle Dykes este un chitarist al chitaristilor al carui incredibil talent mai are doar sa fie recunoscut pe scara larga, asa cum se intimpla in cazul a multor alti artisti.

2.Greg Koch

Koch este un entertainer, autor tutor, comic on-stage si, cel mai important, un exceptional chitarist care amesteca tehnica stralucita cu o impresionanta versatilitate. Toate invaluite intr-un umor fermecator.

3.Glenn Branca

Treci imediat peste acest nume daca ideea de noise music nu te atrage. Branca a crescut in epoca post punk No Wave a New York-ului, si a devenit notabil datorita compozitiilor si improvizatiilor sale experimentale.

4.Nathan Williams of Wavves

Nathan Williams este frontman-ul, textierul principal si chitaristul surf-punkerilor Wavves. Chitara lui consta din riff-uri retro, texturi lo-fi si un ochi cunoscator al hip-ului ridicol.

5.Keshav Dhar of Skyharbor

Fiind chitarist in trupa indiana Djent, despre munca sa se poate spune ca poate fi gasita nu doar pe YouTube, insa si pe seminarii online create sa-i ajute pe aspiranti sa-i inteleaga abordarea si tehnica.

Tommy Bolin: Teaser si Private Eyes

Soarta cruda a lui Tommy Bolin are similitudini mari cu cea a lui Paul ”Kos” Kossoff, chitaristul ex-Free, ambii disparuti prematur la doar 25 ani, ambii cu cate 2 albume de studio, ambii foarte influenti lasand si prin grupurile/formulele din care-au facut parte ecouri memorabile pana aproape de perfectiune in scurtele lor cariere.

Deja cunoscut din Zephyr (3 albume), americanul Thomas Richard "Tommy" Bolin incearca sa pastreze standardele trupei atinse cu Joe Walsh pe cele 2 LPuri trase cu The James Gang -”Bang! (1973) si ”Miami” (1974), de unde pleaca totusi nemultumit la Deep Purple, pentru a avea rolul componistic determinant in succesul lui ”Come Taste the Band”. Albumul “Teaser” a fost lansat in octombrie 1975 la o luna distanta de primul sau album solo la care lucrase intens si pe care se regasesc experientele acumulate in cateva colaborari mai putin cunoscute: cu Energy, cu bateristul Billy Cobham pe albumul acestuia considerat primordial  ”Spectrum” (1973), cu somitati din zonele Rhythm & Blues, Blues, Rock si Fusion Jazz ca Dr. John, Albert King, Alphonse Mouzon si Carmine Appice sau cu trupele Moxy si The Good Rats.

Teaser (Nemperor Records, 1975)
”Teaser” inseamna atat ”reclama (anonima), anunt” dar si ”problema spinoasa”...poate ca la ambele sensuri s-a gandit autorul cand cu o sumedenie de invitati -mare parte cunoscuti ”session musicians”- a etalat o paleta complexa de stiluri: Hard Rock, Jazz, Reggae & Latin music, uneori cum ne zice Wikipedia ”impreuna intrunul si acelasi cantec”...."People, People" si "Wild Dogs" se potrivesc poate cel mai bine acestui profil.

 Track listing:
"The Grind" (Bolin/Cook/Sheldon/Tesar) – 3:29
"Homeward Strut" (Bolin) – 3:57
"Dreamer" (Cook) – 5:09
"Savannah Woman" (Bolin/Cook) – 2:47
"Teaser" (Bolin/Cook) – 4:26
"People, People" (Bolin) – 4:56
"Marching Powder" (Bolin) – 4:14
"Wild Dogs" (Bolin/Tesar) – 4:40
"Lotus" (Bolin/Tesar) – 3:57

Personnel:
Tommy Bolin - Guitar, Lead Vocals
Stanley Sheldon - Bass (1, 2, 3, 5, 6, 7)
Paul Stallworth - Bass (4, 8, 9)
Dave Foster - Piano/Synthesizer (1, 2, 3)
Jan Hammer - Synthesizer (6, 7), drums (6)
Ron Fransen - Piano (9)
David Sanborn - Saxophone (6, 7)
Jeff Porcaro - Drums (1, 2, 3, 5)
Prairie Prince - Drums (4, 8)
Michael Walden - Drums (7)
Bobbie Berge - Drums (9)
Phil Collins - Percussion (4)
Sammy Figueroa - Percussion (6, 7)
Rafael Cruz - Percussion (6, 7)
Dave Brown - Background vocals (1)
Lee Kiefer - Background vocals (1)

In plus, sub acoperirea anonimatului din motive contractuale, mai apar pe album Glenn Hughes din Deep Purple si fratele mai mic a lui Tommy, Johnnie la tobe, care cu trupele prin care-a cantat - cea mai cunoscuta fiind Black Oak Arkansas - a reluat in concerte albumul ”Teaser”.

Apropiat valoric e si ”Private Eyes” scos la majora casa Columbia in 1976 cu un grup mai restrans, "Post Toastee" fiind piesa ”soft-rock” centrala:

Track listing:
"Bustin' Out for Rosey" (Bolin) – 4:24
"Sweet Burgundy" (Bolin, Cook) – 4:13
"Post Toastee" (Bolin) – 9:03
"Shake the Devil" (Bolin, Cook) – 3:47
"Gypsy Soul" (Bolin, Cook) – 4:05
"Someday Will Bring Our Love Home" (Bolin, John Tesar) – 3:05
"Hello, Again" (Bolin, Cook, Ocasek) – 3:39
"You Told Me That You Loved Me" (Bolin) – 5:15

Tommy Bolin – Guitars, Keyboards, Vocals, Piano
Reggie McBride – Bass, Vocals
Mark Stein – Keyboards, Vocals
Carmine Appice – Drums on "Someday Will Bring Our Love Home"
Bobby Berge – Percussion, Drums
Bobbye Hall – Percussion
Norma Jean Bell – Percussion, Vocals, Saxophone
Del Newman – string arrangements

In turneul de promovare al albumului cand deschidea concertul lui Jeff Beck, o supradoza de drog i-a fost fatala lui Tommy Bolin care a lasat in urma mult material ”live”, oficial, pe bootlegs-uri si compilatii...si caruia i-au fost aduse si cateva albume-tribut.

Red House - Stockholm, Suedia 1969 / Who Knows - The Band of Gipsies 1.01.1970.

James Marshall "Jimi" Hendrix s-a nascut pe 27 noiembrie, 1942 si a murit in data de 18 septembrie, 1970. A fost unul dintre cei mai mari chitaristi din toate timpurile si ramne unul dintre cei mai influenti cantareti si compozitori de rock din istorie. La inceputul carierei sale muzicale, Hendrix nu a fost foarte popular in America. A devenit cunoscut abia dupa ce in 1966 a plecat intr-un turneu in Anglia impreuna cu trupa The Animals, dupa care a formatThe Jimi Hendrix Experience impreuna cu basistul Noel Redding si tobosarul Mitch Mitchell. 

Hendrix a invatat sa cante la chitara de unul singur. Era ambidextru, dar a ales sa cante la chitara cu mana stanga. Muzica lui Hendrix a fost influentata de jazz.

Discografie:
Are You Experienced (1967)
Axis: Bold as Love (1967)
Electric Ladyland (1968)
Postume:
The Cry of Love (1971)
Rainbow Bridge (1971)
War Heroes (1972)
Loose Ends (1974)
Crash Landing (1975)
Midnight Lightning (1975)
Nine to the Universe (1980)
Radio One (1988)
First Rays of the New Rising Sun (1997)
South Saturn Delta (1997)
Valleys of Neptune (2010)

Cei mai mari chitaristi din noua generatie

Deci, cine ar fi cei mai mari chitaristi din noua generatie? Primul: Matt Bellamy de la The Muse. De ce? Deoarece acest virtuoz transforma guitaielile specifice genului metal, in armonii digerabile.

Josh Homme, Queens of The Stone Age. Dintr-o data, un adevarat chitarist - macho demodat – si un veritabil subversibil al tuturor cliseelor, Josh Homme este atit un showman cit si un “piss-taker”. Prestatia lui se deplaseaza de la neprevazut si tehnica sclipitoare, spre stupiditatea absoluta.

Jack White. Utilizind chitara electrica pina in pinzele albe, stilul sau visceral este dezgolit, crud si instantaneu identificabil, mai mult decit al oricaruia de pe intreaga planeta. 

Carrie Brownstein. Nu este o femeie chitarist remarcabila. Este pur si simplu un chitarist remarcabil.

Andy Falkous. Alaturi de Future of The Left – una din cele mai slab cotate trupe din U.K, exista Falco – unul din cei mai neluati in seama chitaristi ai lumii.

Graham Coxon: “Eu nu fac solouri”, explica in urma cu putin timp Damon Albarn (impresar artistric). Coxon se afla pe cele mai inalte esaloane specifice unui vetern expert in chitara; el este un expert, insa nu asa cum avem noi impresia ca ar trebui sa fie un expert in chitara.

Kevin Shields. Este incredibil ca au trecut 24 de ani de cind trupa My Bloody Valentine a lansat un nou album in 1991, intitulat “Loveless”, insa stilul lui Kevin Shields suna inca ca fiind din viitor.

Nick Zinner. Fiind binecuvintat cu o intelegere vizionara asupra instrumentului, chitaristul de la Yeah Yeah Yeahs poate face ca o trupa formata din trei membri sa sune ca o orchestra.

Jonny Greenwood. El nu este destinat posturii de Dumnezeu al rock-ului. Este putin probabil sa-l vezi pe scena stind in genunchi si cintind “Bodysnatchers”. Talentul lui Greenwood este mult mai subtil decit atit. 

James Dean Bradfield. O tehnica formidabila temperata cu emotie pura si care nu lasa niciodata degetele sa se miste in ritmul inimii.

Video From Hell

OH MY GOD!

Wes Montgomery Live in '65

Chitara in Jazz

Din anumite motive inexplicabile, chitara din jazz pare uneori ignorata. O explicatie ar fi aceea ca in epoca big band-urilor chitara era privita ca facind parte din sectiunea ritmica; un instrument mai degraba de acompaniament. Printre primii care au mutat acest instrument in centrul atentiei, a fost Charlie Christian – chitarist al grupului lui Benny Goodman. Solo-ul lui Christian de pe piesa ‘Solo Flight’ inregistrat cu bandul lui Goodman in 1941 a fost momentul decisiv al chitarii in jazz.

Inaintea lui Christian a fost Eddie Lange, un stralucit si sofisticat instrumentist, care a contribuit la popularizarea chitarii. Altii, precum Freddie Green care a cintata cu Count Basie si Lonnie Johnson care a cintata cu Louis Armstrong, au contribuit de asemenea la popularizarea chitarii. In Europa, Django Reinhardt a cintat linii melodice solo care au conferit instrumentului mai multa vizibilitate, artistul fiind de o influenta majora pentru ceea ce avea sa vina.

Fender a construit prima chitara compacta in 1948 si, cativa ani mai tirziu, Gibson scoteau chitarele Les Paul. Multi chitaristi din anii 1950 dar si de mai tirziu, cintau la chitare goale pe interior, Tal Farlow a fost unul din acestia si fluiditatea notelor sale a facut senzatie in epoca. Au mai fost si Howard Roberts, Herb Ellis, Kenny Burrell si Barney Kessel care cu totii  au c ombinat bop-ul cu nota singulara, cu Burrell in particular  combinind  blues-ul cu jazz-ul.

Jim Hall – care avea o pregatire clasica – a dus chitara spre o noua directie, si altii precum Pat Martino au contribuit la rafinarea stilului.

Apoi, a aparut Wes Montgomery al carui album de debut “Riverside” din 1958 a semnalat un nou inceput al chitarii in jazz. Nu exista chitarist de jazz care sa nu fi fost inspirat si influentat de Wes, care in mod tragic a murit la virsta de 45 de ani – in 1968.

In anii 1960, aparitia rock-ului a abatut o serie de chitaristi de la stilul jazz. Cu toate acestea, rock-ul a inspirat chitaristi de jazz ca Larry Coryell si John McLaughlin care au creat un stil de fusion ce a facut senzatie. Apoi au urmat muzicieni precum Mike Stern, John Scofield si Pat Metheny. In acelasi timp, chitara acustica a ramas preferata unor Joe Pass, Al DiMeola, Earl Klugh, Ralph Towner.

Influenta ritmurilor sud americane in jazz la inceputul anilor 1960, a fost un adevarat pinten menit sa extinda gustul pentru jazz, celor care credeau ca nu le place aceasta muzica…Getz/Gilberto a fost un album de referinta, si asta inainte chiar de Samba lui Charlie Bird Parker.

In timp ce USA a ramas caminul incandescent al chitarii in jazz, mai sunt cei ce au devenit populari in Europa, printre care ungurul Gabor Szabo, englezii Allan Holdsworth, Phillip Catherine si Martin Taylor, italianul Antonoi Forcione si francezul Bireli Lagrene.

In incheiere, iti propun spre auditie urmatorul playlist:

No Chart Exile For The Stones

No Chart Exile For The Stones

Klaus Schulze: Floating

Ruineaza totul. Dormi si te 'gandesti' amorf si aproape mort la panzele maestrului Salvator.. Esti suspendat intre Nimic si Etern. Iluzia vietii esti TU intins pe o esarfa rosie purtata in zbor de pasari injumatatite. Ceasuri fluide si clepsidre prin care se scurg sopirle iti umplu spatiul amniotic in care visul te poarta in plutire. Probabil esti visul unui un alt tu.

Ornette Coleman a murit in urma cu doua zile

Legendarul saxofonist si compozitor american Ornette Coleman, care a respins conventiile muzicale si a devenit precursorul stilului free-jazz, a murit joi la 85 de ani, relateaza AFP.

Coleman, care s-a nascut si a trait in Texas (sud), a murit in urma unui stop cardiac in casa lui din New York, a declarat AFP, agentul sau Ken Weinstein. Marea parte a carierei muzicianului s-a desfasurat la New York, Coleman devenind unul din artistii reprezentativi ale orasului.

Ornette Coleman a fost alaturi de John Coltrane unul din muzicienii aflati la originea 'free-jazzului', un stil bazat pe improvizatie, liber de orice constringere armonica si cu o mare libertate melodica si ritmica.

Albumul sau din 1959, 'The shape of jazz to come', este considerat unul din primele albume avangardiste din istoria jazz-ului – pe care-l poti asculta pe blog la postarea din 24 martie 2015.

Se pare ca aceasta este singura inregistrare in care Coleman a folosit un instrument denumit’ suona’ – un fel de oboi din lemn – avind un sunet puternic si distinct. Suona este un instrument popular important din nordul Chinei si este utilizat ocazional la nunti si inmormintari. Suona este utilizat de ansamblurile de suflatori si percutionisti cunoscute si sub denumirile de chuida sau guchui. In Taiwan -, instrumentul respectiv este esential in muzica ritmata ce insoteste manifestarile taoiste, atit cu ritmuri de bun augur cit si cu ritmuri de rau augur.

Texas Funk - Black Gold From the Lone Star State

Robert Fripp

Robert Fripp este un chitarist britanic, compozitor si producator. A fost clasat pe locul 42 de revista Rolling Stone in topul celor mai buni 100 de chitaristi ai tuturor timpurilor, si pe locul 47 in acelasi top intocmit de site-ul Gibson.com. Discografia sa completa cuprinde peste sapte sute de materiale, pe timp de cinci decenii.

In calitate de chitarist, , este singurul membru constant al trupei de rock progresiv King Crimson. A activat si ca muzician de acompaniament, contribuind cu partea de chitara pe hituri celebre ale unor artisti ca David Bowie sau The Talking Heads.

Muzica: Robert Fripp

Album: Let the Power Fall

An aparitie: 1981

Fotografii: Valentin Stutz (luna in perigeu - 2014).

King Crimson: In the Court of Crimson King

Nu sunt multe trupe ale caror prim album si prima formula sa fie cele mai cunoscute. King Crimson, lanseaza, pe 10 octombrie 1969, albumul In the Court of the Crimson King, in formula Greg Lake (viitor membru Emerson, Lake & Palmer) la bas si voce, Ian McDonald (viitor membru Foreigner) la flaut, clarinet si saxofon, Robert Fripp la chitara, Michael Giles la tobe si Peter Sinfield ca textier. Albumul va ajunge sa fie considerat unul dintre cele mai definitorii ale genului.

Pe coperta exterioara a albumului avem o ilustratie ce il reprezinta pe protagonistul primei melodii. 21st Century Schizoid Man este o piesa solida si bine inchegata, cu o singura tema predominanta, o voce distorsionata – ceea pentru anii aceia era foarte non-conformist, un instrumental ce-ti ia respiratia, in care saxofonul se simte la el acasa intr-o trupa rock. Melodia trece repede peste doua strofe ce reiau tema principala dupa care, in minutul al doilea trece intr-un ghiveci muzical, complet cu improvizatii fanteziste si care pica greu la stomac, ce nu se va termina decat aproape de minutul sase. Dupa o ultima strofa, finalul este o indigestie provocata de felul anterior, in care instrumentele se intrec in a scoate note cat mai obscure. Versurile reprezinta o viziune distopica (opusa utopiei), a unui secol 21 ce are efecte traumatizante asupra omului, dar, in acelasi timp, prezinta si critici catre lumea reala – inocents raped with napalm fire, politicians’  funeral pyre –  referinte clare la razboiul din Vietnam.

Din punct de vedere liric, urmatoare piesa de pe album este mult mai puternica. Muzical, I Talk to the Wind este o balada frumos ornamentata cu sunete de flaut si multe cinele, iar versurile ne vorbesc direct din perspectiva omului schizoid de secol 21. Desi nu are decat trei strofe si un refren simplu, calmul si seninatatea piesei intra in contrast cu aparenta senilitate a personajului. El isi constientizeaza aceasta nebunie si este de acord cu ea: „I talk to the wind/ My words are all carried away […] The wind does not hear/ The wind cannot hear”; stie ca vantul nu poate auzi si totusi el ii vorbeste.

Distopia prezentata anterior, devine in Epitaph cu mult mai apasatoare. Cantecul este o lamentare pe tema futilitatii existentei intr-o lume ce se afla in mainile nebunilor. Mellotronul, clavecinul si basul foarte puternic dau melodiei personalitate. Nu am sa repovestesc versurile deoarece sunt mult prea puternice si va las mai bine sa le judecati singuri.

Moonchild este probabil cea mai obscura melodie a albumului. Dupa un inceput promitator, se cufunda intr-o improvizatie abstracta – numita intr-un mod potrivit, The Illusion. Versurile ne vorbesc despre aceasta copila a lunii si cum isi petrece ea noptile dansand in vadurile raului, visand sub umbra unei salcii, vorbind cu pomi din panza de paianjen si dormind pe treptele unei fantani, asteptand soarele si zilele adunand flori intr-o gradina, navigand pe vant si jucandu-se cu fantomele diminetii in timp ce asteapta venirea unui copil al soarelui. Din pacate, aceasta fantezie nu dureaza decat doua minute si jumatate, dupa care, timp de aproape zece minute, instrumentalul incearca sa-ti formeze in minte imagini ale lucrurilor pe care versurile tocmai le-au descris.

In ultima piesa a albumului intram de-a dreptul in Curtea Regelui Crimson. Melodia este o antielegie adusa curtii regelui. Tot ce tine de instrumental este extrem de inaltator si puternic, insa versurile vorbesc despre o dezordine in ordinea curtii: pentru a fi pelerin ai nevoie de comploturi mai multe, suna clopote din arama sparta, regina canta marsul funebru, gradinarul planteaza un conifer in timp ce striveste o floare, vaduvele plang in timp ce inteleptii spun glume, supusii trebuie sa aprobe farsa semnelor existentei divinitatii, in timp ce bufonul nu joaca ci, din contra, este cel care trage sforile.

Cu aceasta melodie, o metafora grandioasa, opusul unei lumi ideale este complet. Este fenomenal cum din cinci melodii se poate crea o modalitate atat de pertinenta de exprimare artistica. Nu cred ca as schimba nimic pe acest album si sunt foarte, foarte putine albumele care iti dau acest sentiment de opera desavarsita.

Iggy Pop sarea de pe scena, se taia cu sticle si canta la bustul gol

Iggy Pop (James Newell Osterberg Jr.) este unul dintre cei mai cunoscuti cantareti de muzica punk. Este cunoscut si sub numele de "Godfather of punk" si "Rock Iguana".

Iggy Pop a devenit cunoscut ca solist al trupei The Stooges, activa in anii 60-70. Din trupa mai faceau parte fratii Ron si Scott Asheton si Dave Alexander. The Stooges fac parte din formatorii curentelor hard rock si punk rock. Trupa era cunoscuta si datorita concertelor lor explozive, in cadrul carora Pop sarea de pe scena, se taia cu sticle si canta la bustul gol.

Dupa ce si-a lansat cariera solo, Pop a avut mai multe hituri internationale, Lust for Life, I'm bored si The Passenger.

Albume lansate cu The Stooges:

- The Stooges (1969)
- Fun House (1970)
- Raw Power (1973)
- Metallic K.O. (1977)
- Open Up and Bleed (1995)
- The Weirdness (2007)

Discografie solo:

- Kill City - album produs impreuna cu James Williamson (1977)
- The Idiot (1977)
- Lust for Life (1977)
- New Values (1979)
- Soldier (1980)
- Party (1981)
- Zombie Birdhouse (1982)
- Blah Blah Blah (1986)
- Instinct (1988)
- Livin' on the Edge of the Night (1990)
- Brick by Brick (1990)
- American Caesar (1993)
- Naughty Little Doggie (1996)
- Avenue B (1999)
- Beat'Em up (2001)
- Skull Ring (2003)
- Preliminaries (2009)

Weather Report la Festivalul de la Montreux – 1976

Atunci cand (in 1976) Weather Report au cantat la Festivalul de la Montreux, formatia se afla pe punctul de a castiga o si mai mare popularitate, odata cu lansarea albumului “Heavy Weather”, ce avea sa apara un an mai tarziu. Daca ar fi pornit din acel punct, grupul ar fi adoptat o estetica mai grandioasa, mai mareata ca viata insasi, cu fum pe scena, sistem audio masiv, jocuri de lumini sofisticate, etc. Din acest motiv, Live at Montreux 1976 este cu atat mai special in comparatie (de exemplu), cu dvd-ul din 1978. In timp ce Weather Report nu si-au luat niciodata ochii de pe muzica, in acest concert avem tot ce s-ar putea spune despre reprezentatie.

Este de asemenea notabil, datorita oportunitatii pe care o ofera - de a livra o legenda in viata – in persoana lui Jaco Pastorius, inainte de imbolnavirea acestuia din cauza drogurilor si al ego-ului sau masiv, care au determinat moartea acestuia in 1987. Un muzician care s-a prezentat fondatorului si sefului formatiei – Zosef Zawinul – astfel: “Ma numesc John Francis Pastorius III si sunt cel mai mare basist din lume”.

Din foarte multe puncte de vedere, o data ce formatia a dobandit un succes comercial extins cu “Heavy Weather”, aceasta nu a mai fost niciodata aceeasi cu ce veti vedea in acest video. Live at Miontreux 1976 surprinde ansamblul intr-un punct al cotiturii.

Playlist: Elegant People; Scarlet Woman; Barbary Coast; Portrait of Tracy; Cannon Ball; Black Market; Drum and Percussion Duet; Piano and Saxophone Duet; Dr. Honoris Causa/Directions; Badia; Gibraltar

Personal: Joe Zawinul: piano, keyboards; Wayne Shorter: tenor and soprano saxophones; Jaco Pastorius: bass; Alex Acuña: drums; Manolo Badrena: congas, percussion, voice.

Caracteristici: Approximate running time 84 minutes. Aspect ratio: 4:3 (Full Screen).