King Crimson: In the Court of Crimson King

Nu sunt multe trupe ale caror prim album si prima formula sa fie cele mai cunoscute. King Crimson, lanseaza, pe 10 octombrie 1969, albumul In the Court of the Crimson King, in formula Greg Lake (viitor membru Emerson, Lake & Palmer) la bas si voce, Ian McDonald (viitor membru Foreigner) la flaut, clarinet si saxofon, Robert Fripp la chitara, Michael Giles la tobe si Peter Sinfield ca textier. Albumul va ajunge sa fie considerat unul dintre cele mai definitorii ale genului.

Pe coperta exterioara a albumului avem o ilustratie ce il reprezinta pe protagonistul primei melodii. 21st Century Schizoid Man este o piesa solida si bine inchegata, cu o singura tema predominanta, o voce distorsionata – ceea pentru anii aceia era foarte non-conformist, un instrumental ce-ti ia respiratia, in care saxofonul se simte la el acasa intr-o trupa rock. Melodia trece repede peste doua strofe ce reiau tema principala dupa care, in minutul al doilea trece intr-un ghiveci muzical, complet cu improvizatii fanteziste si care pica greu la stomac, ce nu se va termina decat aproape de minutul sase. Dupa o ultima strofa, finalul este o indigestie provocata de felul anterior, in care instrumentele se intrec in a scoate note cat mai obscure. Versurile reprezinta o viziune distopica (opusa utopiei), a unui secol 21 ce are efecte traumatizante asupra omului, dar, in acelasi timp, prezinta si critici catre lumea reala – inocents raped with napalm fire, politicians’  funeral pyre –  referinte clare la razboiul din Vietnam.

Din punct de vedere liric, urmatoare piesa de pe album este mult mai puternica. Muzical, I Talk to the Wind este o balada frumos ornamentata cu sunete de flaut si multe cinele, iar versurile ne vorbesc direct din perspectiva omului schizoid de secol 21. Desi nu are decat trei strofe si un refren simplu, calmul si seninatatea piesei intra in contrast cu aparenta senilitate a personajului. El isi constientizeaza aceasta nebunie si este de acord cu ea: „I talk to the wind/ My words are all carried away […] The wind does not hear/ The wind cannot hear”; stie ca vantul nu poate auzi si totusi el ii vorbeste.

Distopia prezentata anterior, devine in Epitaph cu mult mai apasatoare. Cantecul este o lamentare pe tema futilitatii existentei intr-o lume ce se afla in mainile nebunilor. Mellotronul, clavecinul si basul foarte puternic dau melodiei personalitate. Nu am sa repovestesc versurile deoarece sunt mult prea puternice si va las mai bine sa le judecati singuri.

Moonchild este probabil cea mai obscura melodie a albumului. Dupa un inceput promitator, se cufunda intr-o improvizatie abstracta – numita intr-un mod potrivit, The Illusion. Versurile ne vorbesc despre aceasta copila a lunii si cum isi petrece ea noptile dansand in vadurile raului, visand sub umbra unei salcii, vorbind cu pomi din panza de paianjen si dormind pe treptele unei fantani, asteptand soarele si zilele adunand flori intr-o gradina, navigand pe vant si jucandu-se cu fantomele diminetii in timp ce asteapta venirea unui copil al soarelui. Din pacate, aceasta fantezie nu dureaza decat doua minute si jumatate, dupa care, timp de aproape zece minute, instrumentalul incearca sa-ti formeze in minte imagini ale lucrurilor pe care versurile tocmai le-au descris.

In ultima piesa a albumului intram de-a dreptul in Curtea Regelui Crimson. Melodia este o antielegie adusa curtii regelui. Tot ce tine de instrumental este extrem de inaltator si puternic, insa versurile vorbesc despre o dezordine in ordinea curtii: pentru a fi pelerin ai nevoie de comploturi mai multe, suna clopote din arama sparta, regina canta marsul funebru, gradinarul planteaza un conifer in timp ce striveste o floare, vaduvele plang in timp ce inteleptii spun glume, supusii trebuie sa aprobe farsa semnelor existentei divinitatii, in timp ce bufonul nu joaca ci, din contra, este cel care trage sforile.

Cu aceasta melodie, o metafora grandioasa, opusul unei lumi ideale este complet. Este fenomenal cum din cinci melodii se poate crea o modalitate atat de pertinenta de exprimare artistica. Nu cred ca as schimba nimic pe acest album si sunt foarte, foarte putine albumele care iti dau acest sentiment de opera desavarsita.