Rory Gallagher. Irish Tour 1974

Din momentul in care si-a convins iubita mama sa garanteze pentru a cumpara un exemplar foarte scump ’61 Fender Stratocaster rosu in 1963, Rory Gallagher a stiut exact ceea ce isi doreste sa faca. Baiatul de 15 ani i-a spus mamei sale ca aceea va fi chitara lui pe viata. Si asa a fost. Instrumentul si-a depasit stapanul in timp, un om care a devenit unul dintre cei mai muncitori, incendiari si iubiti chitaristi albi de blues din ultimii 50 de ani.

 In perioada sa de glorie, Gallagher era de neatins. In perioada 1971-1974, a lansat 6 albume extraordinare: „Rory Gallagher”, „Deuce”, „Live In Europe”, „Blueprint”, „Tattoo” si „Irish Tour ’74”. Acestea au descoperit publicului un muzician dedicat artei sale. Iar o astfel de persoana nu putea decat sa aiba un public devotat. Un om care a rezistat cu stoicism obstacolelor si a carui imagine de anti-star i-a adus o recunoastere din ce in ce mai mare.

 „Rory se gandea mai mult la locul sau in istorie decat la cum sa traiasca o adolescenta normala”, spune fratele sau Donal Gallagher, care are grija de mostenirea lui Rory si care tocmai a relansat cele sase albume amintite mai sus remasterizate. Astazi, dupa 20 ani de la moartea sa (Rory avea 47 de ani cand a decedat), Gallagher poate ca nu este mentionat in acelasi timp cu „Sfanta Treime a blues-rock-ului britanic” – Page, Beck si Clapton – dar mostenirea lui este de netagaduit. Stilul irlandezului este o sursa de inspiratie pentru foarte multi muzicieni, printre care se numara Billy Gibbons, Slash, The Edge (U2) sau Johnny Marr (ex-Smiths), in timp ce Joe Bonamassa – cel care a facut un cover dupa piesa lui Rory „Cradle Rock” – il descrie ca fiind „Rocky Balboa al chitaristilor”. Descrierea i se potriveste perfect, cu o mica mentiune. Rocky Balboa este un personaj de fictiune, in timp ce Rory Gallagher este un erou cat se poate de real. Si, desigur, unul din favoritii mei.