Art Ensemble of Chicago este o formatie de jazz de
avant-garda americana,
inovatoare in domeniul improvizatiei. Grupul s-a dezvoltat din Asociatia pentru
Promovarea Muzicienilor Creativi (AACM), o grupare experimentala. Saxofonistii
Roscoe Mitchell si Joseph Jarman, trompetistul Lester Bowie, contrabasistul
Malachi Favors si percutionistul Don Moye au fondat grupul in 1969, combinind
liber tempourile, dinamica si textura, intr-o prezentare teatrala adesea comica.
Diversitatea surselor de inspiratie este exprimata de mottoul lor: „Marea muzica
a negrilor: din trecut in viitor".
Acesta este al doilea album al lui Ben Frost, care nu
dezamageste pe niciun ascultator al primului album intitulat “Theory of
Machines”. Acest album pastreaza o multime de caracteristici si motive muzicale
(synth-uri disonante) si chiar unele elemente tematice de pe Theory (de exemplu
“Killshot” angajeaza foarte mult bass-ul greu asa cum se intimpla pe “Stomp” de
pe Theory of MaCHINES). Totodata, “ByThe Throat” dezvolta un peisaj muzical
mult diferit decat cel de pe primul album. In timp ce pe Theory aveam o
ambianta pasiva, foarte abstracta, pe Throat intilnim o atmosfera mult mai agresiva
si mai intunecata.
“Dorind doar sa se topeasca frumos in zare”,
este o lipsa de multumire ce starneste afectiune fata de acele lucruri despre
care se spune ca exista, dar care nu au fost inca vazute.
Nu exista inca un artist mai emotioant in genurile “noise”
si “experimental”, decat Margaret
Chardiet aka Pharmakon. Excelentul album de debut din 2013 intitulat “Abandon”
a aratat o iscusita si puternica utilizare a echipamentului electronic si o
manipulare extraordinara a “noise”-ului specific miscarii post punk. Cu toate
acestea, “Bestial Burden” intrece albumul anterior din toate punctele de
vedere. Nefiind din start la fel de aspru ca predecesrorul sau, acest album
degaja o energie mai nuantata care ia locul furiei spontane. Cea mai mare parte
a analizei acestui album graviteaza in jurul problemelor medicale suferite
recent de Chardiet care a suferit un transplant de organe. Toate suferintele
prin care a trecut artista, sunt exprimate artistic pe intreg albumul, si
acestea se refera la slabiciunile organismului uman si la definirea starilor sufletesti si
a temerilor ce pot sa apara in viata unui om in asemenea momente de cumpana.
Dance me This este un album la care Frank Zappa lucra
inainte sa moara in decembrie 1993, si care marcheaza discul cu numarul 100 din
intreaga cariera a artistului. Acest album editat post mortem, apropie mai mult
cunoscatorii de mostenirea artistica a aestui muzician vizionar a carui cariera
a inceput in 1966 cu “Freak Out” si Mothers of Invention.
Piesa care da titlul albumului – “Dance Me This” – este o
lucrare structurata imbogatita cu sunete de bass, voice-box si claviaturi.
Piesa se construieste gradual, creand o linie muzicala curgatoare care in cele
din urma se curma brusc. “Pachuco Gavotte” este o piesa luminoasa si saltareata
cu ritmuri off-beat si percutii atasate. Aceasta piesa imprestie o atmosfera de
balci, incorporand in acelasi timp acele ritmuri hipnotice care l-au facut
celebru pe Frank Zappa.
Cea mai mare parte a albumului “Dance Me This” scos de
curand via Zappa Records, este constituita din cinci miscari interpretate intes
la synclavier si purtand denumirea de “Wolf Harbor” – o lucrare intensa cu
variatiuni de atmosfera. Exista acolo o culme a miscarii de avant-garda
evidentiata in masuri palind in timp ce synclavier-ul pastreaza o nota solitara
in jurul careia se croiesc diverse sunete.
Apoi, Zappa dezvolta temele piesei “Wolf Harbor II”, cu
utilizarea aproape excesiva a instrumentelor de percutie din lemn si timpane.
Tobele ofera ascultatorului referintele ritmice obisnuite. “Wolf Harbor III”
continua sa dezvolte temele, adaugind sunete apoase, vaiete si clopote, in timp
de “Wolf Harbor IV” este mai percutanta, dominand intreaga suita. In fine, “Wolf Harbor V” coboara
tonurile, crestand inreaga atmosfera.
In alta ordine de idei, “Goat Polo” este o lucrare aproape
in intregime orchestrala, pe alocuri cu efecte de corzi.
“Piano” este o piesa care intriga si care amesteca efectele
sintetizate cu parti splendide interpretate la pian.
“Calculus” este probabil pieca care intriga cel mai mult pe
acest album si care combina in mod elegant vocea, percutia si sunetele
sintetizate.
Afara de incetarile bruste pe care le au multe dintre
piesele acestui album, acesta nu irita cu nimic – nici macar pe cei mai
infocati fani ai lui FZ. Intalnim aici multe tipare muzicale semnate anterior de
maestru, ritmuri asociate cu rock-ul, jazz-ul si muzica clasica, facand din
aceste inregistrari un amestec de stiluri, specific viziunii sintetice a
marelui artist.
Se implinesc 28 de ani de la moartea marelui basist Jaco
Pastorius. Acesta s-a nascut pe 1 decembrie 1951 si a ajuns celebru datorita
solo-urilor comlpicate cantate in registrul superior si tehnicilor de armonie
pe care le realiza pe basul sau Fender Jazz Basses.
Pastorius a murit in 1987 la varsta de 35 de ani in urma unei altercatii
violente in barul FortFort Lauderdale din Florida. Se pare ca artistul a fost aruncat
printr-o usa
de sticla, acesta fiind spitalizat cu multiple fracturi craniene si rani grave
la ochiul drept si mana stanga.
Jaco Pastorius suferea de boli psihice si era diagnosticat cu tulburare
bipolara. In 1988 a fost introdus in Down Beat Jazz Hall of Fame. A influentat
nume celebre de muzicieni ca Marcus Miller, Victor Wooten, Steve Bailey, Neil
Stubenhaus, Jimmy Haslip, Oteil Burbridge, Linley Marthe, Richard Bona, Hadrien
Feraud, Robert Trujillo, Neil Murray, Tony Franklin, Pedro Aznar sau Juan
Alderete.
Dintre toate trupele de ‘fusion’ alcatuite din fosti
angajati ai lui Miles Davis, Weather Report au fost o rasa aparte. Mai putin
batatori la ochi decit Mahavishnu Orchestra sau Return to Forever, mai lumesti
decit Mwadishi, Joe Zawinul si Wayne Shorter au creat o muzica mai melodioasa
si mai accesibila (in primii ani de existenta ai formatiei), incercind sa
rezolve neclaritatile si zonele de limita dintre melomanul profan si cel
initiat, asa cum foarte putini au mai facut-o.
Wardance arata multe atribute asociate rock-ului simfonic,
pornind de la o coperta de disc suprarealista, continuind sa ofere in amanunt detalii
privind amplificatoarele si instrumentele de percutie utilizate si sfarsind cu
cu titlurile compozitiilor, precum “Star Maiden/Mysterioso/Quasar”. Cu toate
acestea, chiar daca Colosseum II au avut multe in comun cu rock-ul simfonic, ei
au fost mai mult o formatie de jazz-rock sau de fusion. De vreme ce niciun
muzician al acestei formatii nu are nici pe departe ceva restrictiv in
evolutiile sale, chitara solo a lui Gary Moore este cea in jurul careia se
croiesc majoritatea pieselor. Modul sau distinct de a cinta, cu toate ca aflat
inca in plin proces de dezvoltare, se aude clar, si sunt acolo similaritati cu
primul sau album solo “Grinding Stone”. In timp ce lucrarile de pe acest album
sunt impresionante din punct de vedere tehnic si pastreaza un amestec
interesant dintre jazz, hard rock si muzica clasica, formatia ne lasa adesea
impresia ca meritul principal al acestora este dificultatea de interpretare.
Dupa o perioada de schimbari de personal si stiluri, Soft
Machine atingea culmea in zona energica a jazz rock-ului, amestecind evolutiile
muzicale cu gust estetic si emotie, ceea ce nu mai vazusem pina in acel moment
la acest gen de muzica. Ratledge, Jenkins, Babyngton si Marshall comunicau intre ei fara cuvinte,
insa cu o asemena sincronizare, care l-ar fi facut si pe Karl Jung sa-si revada
tezele pentru imbunatatire. In timp ce Mahavishnu Orchestra suferea de pe urma
unei productii masive de note fara valoare, Soft Machine ne antrena creierele
ca sa intelegem dezvoltarea muzicala. Imi pare rau ca acest grup a incetat sa
mai existe.
Toti cei ce traiesc sculptati
in marmura sau pictati pe panze, nu cunosc de la viata decat - intr-adevar - o
singura clipa de intensitate maxima de pasiune sau de calm interior, scaldate intr-o
secunda de imortalizare. Ei sunt cei carora poetii le fac viata sa freamate de
o multitudine de emotii de bucurie sau de teama, de curaj sau disperare.
Anotimpurile vin si trec intr-un carnaval vesel sau trist si anii le trec pe
langa tample cu pas grabit sau miscare greoaie de plumb. Au tinerete si
maturitate, si imbatranesc. Nu stiu ce este mortea pentru ca nu stiu nimic
despre viata. Toate acestea sunt secrete cunoscute doar de cei afectati de secventa timpului,
care traiesc nu doar clipa prezenta cat si viitorul, si se pot ridica deasupra
unui trecut glorios sau se prabusesc in rusine. Miscarea, aceasta eterna
problema a artelor vizuale poate fi cu adevarat realizata doar prin literatura.
Literatura este singura care poate descrie schimbarile suferite de trup si de
suflet in zbuciumul sau necontenit.
Cei de la The Who facusera in anul precedent o opera rock,
”Tommy”, iar Pink Floyd a ridicat stacheta pana la ambitia unei simfonii rock.
A fost un chin. Luni in sir au tot cizelat piesa, au cantat-o si in cateva
turnee, dar inregistrarea acesteia in studio s-a dovedit peste puterile lor.
Le-a fost imposibil sa puna in acord sculele lor de rockeri cu orchestra
simfonica si cu corul, intr-un mecanism care sa functioneze perfect. Au apelat
la unul dintre cei mai buni aranjori orchestrali ai vremii, Ron Geesin, care
le-a facut treaba, si a iesit o bijuterie de 24 de minute, exact cat o fata de
disc.
Aceasta suita, intitulata ”Atom Heart Mother”, este poate
cea mai sofisticata piesa din istoria muzicii rock, dar chinurile pe care le-au
indurat pentru a o produce ii fac pe cei de la Pink Floyd sa nu-si doreasca s-o
mai cante vreodata. Atunci insa, au compus patru piese pentru fata a doua a
albmului, frumoase, dar nu la fel de spectaculoase ca cea de pe fata intai, si
au lansat astfel al cincilea album Pink Floyd, ”Atom Heart Mother”.
Ma gindesc ce-ar fi sa ma sui pe o masina de tuns iarba, care
nu prinde mai mult de 5 Km pe ora, si sa plec intr-acolo unde locuiesc cei
dragi mie. Sa ma deplasez parca plutind pe marginea drumului si sa fac luni,
poate chiar ani pina la destinatie. Sa am ragazul ca sa-mi masor dorul si ca sa
pot intelege in cel mai profund mod notiunea de distanta. Mi-as dori sa merg
incet si sa ma opresc des ca sa innoptez fie pe camp, acoperis fiindu-mi cerul,
fie la cine s-o nimeri sa fie milostiv
sa-mi ofere o bucata de paine si un culcus peste noapte. Sa-mi amintesc, sau
poate sa pricep pentru prima oara ce inseamna ospitalitatea si caldura umana.
Si, tot mergand asa pe drum, sa revad cu ochii mintii cum uneori stateam pina
noaptea tarziu alaturi de prieteni si priveam cerul instelat care ne starnea
imaginatia si treptat, spre orele tot mai trecute de miezul noptii, ne facea sa
frematam de magia inexplicabilului. Mi-ar placea
sa merg fara graba pe marginea drumului, fara teama, si plin de dorinta
revederii. Reintalnirile peste ani sunt oarecum reintalniri cu tine insuti. Au
mai ramas atitea de aflat si de inteles, atitea care nu s-au spus, si de aceea
nu trebuie sa te grabesti. Parcurge drumul incet si in liniste, pune-ti ideile
in ordine si incarca-te de bucuria revederii si a impartasirii experientei. Incearca sa traiesti fiecare
moment la maxim, si sa ratezi cit mai putin, doarece s-ar putea sa nu mai ai o
a doua sansa.
Grupul Santana este primul exponent al genului
latino-rock, renumit pentru originalitatea combinatiei ce rezulta din percutia
specific latina
si inconfundabilul sound al chitarei frontman-ului Carlos Santana. Santana este ultima formatie importanta ce s-a ridicat pe
scena muzicala a San Francisco-ul anilor ’60 si s-a bucurat de un succes major
la sfarsitul acestei decade si inceputul celei de a 7 a secolului XX. Atunci directia muzicala a formatiei s-a indreptat spre un
sound aplecat mai mult spre jazz, membrii fondatori plecan pe rand, lasand
destinele formatiei in grija lui Carlos Santana – cel care o va duce pe noi
culmi ale succesului pentru urmatorii 30 de ani.
La mijlocul anilor `90 Santana parea o trupa epuizata
creational, majoritatea incasarilor provenind din vanzarile de concerte, lucru
ce va fi insa infirmat de revenirea spectaculoasa cu albumul `Supernatural`
(1999) – material cuprinzand numeroase colaborari cu nume de succes ale muzicii
si castigator a mai multe premii Grammy.
Santana (pe numele sau adevarat Carlos Augusto Alves
Santana) s-a nascut in orasul mexican Autlan de Navarro in data de 20 iulie
1847. Provenind dintr-o familie cu trecut muzical, Santana si-a dezvoltat de
mic interesul pentru muzica, cantand la vioara la varsta de 5 ani.
Atractia artistului fata de chitara incepe cativa ani mai
tarziu, atunci cand familia sa se muta in Tijuana.
Printre idolii sai se aflau John Lee Hooker, T. Bone Walker si B.B. King. In
1961, Sanatana se muta in San
Francisco. Aici a absolvit liceul (MissionHigh School)
in 1965.
Ajuta la intretinerea familiei lucrand ca spalator de vase,
fara a renunta la dragostea fata de muzica, din cand in cand furisandu-se in
sala de concerte Bill Graham Fillmore Auditorium pentru a asculta artisti
precum Muddy Waters, Paul Butterfield Blues Band, The Grateful Dead. La sfarsitul anului 1966, chitaristul Tom Frazier formeaza o
trupa rock care ii includea pe Santana (chitara/vocalist). Mike Carabello
(percutie), Rod Harper (tobe), Gus Rodriguez (chitara bass) si Gregg Rolie
(solist). Trupa se va numi Santana Blues Band, desi tanarul artist nu era
considerat frontman-ul formatiei. In timp, numele trupei a ramas simplu `Santana`,
schimbandu-si si componenta (Carlos Santana, Rolie, David Brown la bass, Bob
‘Doc’ Livingston la tobe si Marcus Malone
percutionist). Promoterul Bill Graham le va aranja sustinerea unui concert
la Fillmore. In aceasi perioada, Carlos debuteaza intr-o inregistrare – ca
invitat – in `The Live Adventures of Mike Bloomfield and Al Kooper`.
Influentele latino au fost insusite de catre artist mai
tarziu, atunci cand trupa a descoperit ca ritmurile latine ale unor melodii
antreneaza mult mai mult audienta la dans. Formatia semneaza un contract cu Columbia Records (CBS).
Primul album inregistrat nu i-a multumit, determinandu-i sa faca niste
schimbari. Astfel, Livingston paraseste trupa;
in locul lui este adus Michael Shrive, puternic influentat de jazz si rock.
Marcus Malone va parasi si el echipa din cauza unor probleme
personale, locul lui fiind luat de unul dintre membrii fondatori – Mike
Carabello. Impreuna cu acesta vine si Jose Chepito Areas, percutionist din Nicaragua,
a carui experienta va aduce o adevarata schimbare.
Bill Graham, fan declarat Santana inca de la inceputurile
trupei, convinge organizatorii festivalului Woodstock Music and Art Festival sa
accepte aparitia formatiei pe scena, chiar daca inca nu lansase vreun album.
Impresia creata a fost una extraordinara. Prestatia lor a devenit celebra, iar cele 11 minute de
instrumental `Soul Sacrifice` din filmul Woodstock si includerea lor pe
soundtracklist-ul le-a asigurat o deosebita popularitate. Primul lor album, intitulat simplu `Santana` va fi un succes
major, atingand locul 4 in Billbord, iar single-ul `Evil Ways` locul 9 in Hot
100. Anul 1970 va fi insa varful comercial al celor de la Santana prin aparitia
celui de al doilea album `Abraxas` – prima pozitie in topurile americane si
vanzari de peste 4 milioane copii. Cheia succesului le-a oferit-o pianistul Alberto Gianquinto,
care a sfatuit grupul sa isi indrepte atentia mai mult asupra unor compozitii
compacte din punct de vedere structural. In 1998 primele doua albume semnate
Santana au fost introduse in Rock and Roll Hall of Fame.
Succesul cunoscut a inceput sa puna presiune pe membrii
formatiei. Rolie, impreuna cu alti componenti ai grupului doreau sa imprime o
directie hard rock, sound care ii facusera cunoscuti. Pe de alta parte, Carlos
nu dorea sa se desparta de afinitatile sale fata de blues sau jazz, influentat
de altfel de admiratia sa fata de Miles Davis si John Coltrane, dar si de
interesul crescand fata de religios si meditatie. Mai mult decat atat, Areas
s-a imbolnavit grav. Carlos a dorit ca formatia sa mearga mai departe, aducand
noi membrii (mai intai Willie Bobo – pentru o scurta perioada de timp si mai
apoi Coke Escovedo). Mike Carabello a considerat insa ca nu este corect ca
formatia sa mai apara in public fara Areas.
Aducerea lui Neal Schon (curtat si de Eric Clapton pentru
formatia sa `Derek and the Dominos`) a constituit un impuls pentru formatia ce
se destrama, ajutand astfel la aparitia celui de al treilea album – `Santana
3`. Noul succes nu a constituit insa o piedica in calea disensiunilor dintre
membrii, vechilor neintelegeri adaugandu-se si dependenta fata de droguri a
unora dintre componenti.
In 1972, Santana, Neal Schon si Coke Escovedo s-au alaturat
fostului tobosar de la Band of Gypsies – Buddy Miles, sustinand un concert live
la Diamond Head Crater (Hawaii). A rezultat un album, nu foarte reusit, care a
fost insa premiat cu aur, poate mai ales datorita popularitatii lui Santana.
Acesta, impreuna cu componenti ramasi ai trupei au inceput
lucrul la un nou album – `Caravanserai`. In timpul inregistrarilor de studio
(primavara lui 1972), Santana si Michael Shrieve aduc noi muzicieni:
percutionistii James Mingo Lewis si Armando Peraza si basistii Tom Rutley si
Doug Rauch. La clape noile achizitii au fost Wendy Haas si Tom Coster. In urma
acestor schimbari, Gregg Rolie si Neal Schon parasesc trupa la sfarsitul
sesiunii de inregistrari. Rolie se va stabili in Seattle, unde va deschide un restaurant
impreuna cu tatal sau, devenind si membru fondator al trupei Journey (caruia i
se va alatura si Neil Schon). Albumul `Caravanserai` s-a bucurat de critici
deosebit de favorabile, primind si distinctia de platina.
In 1972, Carlos devine fan al formatiei The Mahavishnu
Orchestra si a chitaristului John McLaughlin. Cunoscand interesul artistului
pentru meditatie, McLaughlin il introduce pe Santana guru-lui sau Sri Chinmoy.
Chinmoy il va accepta ca discipol in 1973 iar Santana va primi numele de
`Devadip` – insemnand `Lampa si ochiul lui Dumnezeu`.
Santana si McLaughlin vor inregistra un album impreuna
`Love, Devotion, Surrender` impreuna cu membrii ai Santana si Mahavishnu
Orchestra, dar si cu percutionistul Don Alias si Larry Young, ambii aparand in
clasicul lui Miles Davis – `Bitches Brew` in 1969.
In 1973 Carlos obtine drepturile legale asupra trupei si
formeaza o noua versiune a formatiei Santana: Armando Peraza si Chepito Areas
la percutie, Doug Rauch la bass, Michael Shrieve la tobe, Tom Coster si Richard
Kermode la clape. Mai tarziu Carlos va recruta pe vocalist-ul de jazz Leon Thomas
pentru un turneu in Japonia, show ce va fi inregistrat pe uluitorul album
`Lotus`.
Anii ’70 – ’80 vor fi marcati de aparitia multor aparitii
discografice semnate Santana (Shango, Havana Moon, Beyond Appearances etc) dar
si de nenumaratele schimbari ce vor interveni in componenta trupei. Este
perioada unor colaborari fertile (cu Alice Coltrane, Keith Olson, Jerry Wexler
sau Wayne Shorter).
In 1990, Santana va renunta la colaborarea de 22 de ani cu
Columbia Records si va semna cu Polygram. Cel mai de succes produs Santana al
anilor ’90 a fost `Supernatural` (1999), pe care apar colaborarile cu Bobby
Martin, Rob Thomas de la Matchbox 20, Eric Clapton, Lauryn Hill, Wyclef Jean,
Mana, Dave Matthews, KC Porter si altii.
Primul single s-a numit `Smooth` -colaborarea cu vocea lui
Rob Thomas dovedindu-se a fi una extrem de prolifica, piesa cunoscand un succes
enorm. Nu mai putin de 9 premii Grammy au fost atribuite albumului
`Supernatural` si diferitelor piese de pe el. De fapt, acesta a fost inceputul
unor colaborari de succes cu nume mari din lumea muzicala contemporana precum
Michael Jackson, P.O.D., Seal, Michelle Branch, Chad Kroeger, Alex Band,
Shakira etc.
In 2000, artistul se lanseaza si ca designer, linia sa de
incaltaminte pentru pantofi fiind foarte apreciata.
`All That I Am` (2005) inregistreaza si el un succes enorm,
cel mai cunoscut single al materialului fiind piesa `Cry Baby Cry` featuring
Sean Paul. Adams este vegetarian strict, a avut aparitii episodice in doua filme,
iar in prezent locuieste in Anglia. Marea sa
pasiune o reprezinta fotografia, iar lucrarile sale au fost publicate in editia
britanica Vogue, in L`uomo Vogue, Vanity Fair, Harper`s Bazaar, Esquire si
multe altele.
Ca fotograf, Bryan a lucrat cu Robert Plant, Joss Stone, Placido
Domingo, Celine Dion, Moby, Amy Winehouse si Morrisey.
