Ma gindesc ce-ar fi sa ma sui pe o masina de tuns iarba, care
nu prinde mai mult de 5 Km pe ora, si sa plec intr-acolo unde locuiesc cei
dragi mie. Sa ma deplasez parca plutind pe marginea drumului si sa fac luni,
poate chiar ani pina la destinatie. Sa am ragazul ca sa-mi masor dorul si ca sa
pot intelege in cel mai profund mod notiunea de distanta. Mi-as dori sa merg
incet si sa ma opresc des ca sa innoptez fie pe camp, acoperis fiindu-mi cerul,
fie la cine s-o nimeri sa fie milostiv
sa-mi ofere o bucata de paine si un culcus peste noapte. Sa-mi amintesc, sau
poate sa pricep pentru prima oara ce inseamna ospitalitatea si caldura umana.
Si, tot mergand asa pe drum, sa revad cu ochii mintii cum uneori stateam pina
noaptea tarziu alaturi de prieteni si priveam cerul instelat care ne starnea
imaginatia si treptat, spre orele tot mai trecute de miezul noptii, ne facea sa
frematam de magia inexplicabilului. Mi-ar placea
sa merg fara graba pe marginea drumului, fara teama, si plin de dorinta
revederii. Reintalnirile peste ani sunt oarecum reintalniri cu tine insuti. Au
mai ramas atitea de aflat si de inteles, atitea care nu s-au spus, si de aceea
nu trebuie sa te grabesti. Parcurge drumul incet si in liniste, pune-ti ideile
in ordine si incarca-te de bucuria revederii si a impartasirii experientei. Incearca sa traiesti fiecare
moment la maxim, si sa ratezi cit mai putin, doarece s-ar putea sa nu mai ai o
a doua sansa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu