“Pretutindeni
licărul de voluptate! Priveşte!
Această cupă vrea din nou să fie goală, iar Zarathustra jinduie din nou să fie om."In felu-acesta a-nceput apusul lui
Zarathustra. Singur, fără să-i iasă nimenea in cale, s-a coborit din munte
Zarathustra. Dar ajungind la poalele pădurilor,
văzu că-i iese inainte un bătran, care-şi lăsase
sfin-ta lui colibă pentru-a căuta-n pădure rădăcini. Şi-acel moşneag grăitu-i-a aşa lui Zarathustra: „Acest drumeţ nu mi-e străin: cu mulţi ani inainte a mai trecut pe-aici. Se numea Zarathustra; dar
intre timp s-a cam schimbat. Pe-atunci, tu iţi purtai
cenuşile la munte: acuma vrei să-ţi risipeşti văpăile prin văi? Nu-ţi este frică de pedeapsa incendiatorilor? Da, da, il recunosc, e
Zarathustra. Privirea lui e limpede, iar buzele lui nu ştiu ce-i dezgustul. Nu umblă oare ca
un dansator?Schimbat
e Zarathustra, un copil e Zarathustra, un om care s-a deşteptat e Zarathustra: ce cauţiacuma
printre cei ce dorm? Ca-ntr-o mare trăiai tu in
singurătatea ta, iar marea te purta la sinul ei. Vai ţie, vrei să umbliacuma pe
uscat? Vai ţie, iarăşi vrei să-ţi porţi tu singur povara corpului?"
Răspuns-a Zarathustra: „ii iubesc pe oameni." „De
ce", ii zise sfintul, „de ce bat eu pădure şi pustie? Nu pentru că i-am
fost iubit prea mult pe oameni?” (Friedrich Nietzsche).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu