“Cind Zarathustra a implinit treizeci de ani, şi-a părăsit
ţinutul său natal şi lacul lui şi s-a suit la munte. Acolo, bucurindu-se de
spiritul şi de singurătatea sa, a petrecut vreme de zece ani şi nu i s-au părut
povară. Pină la urmă insă s-a schimbat ceva in el —
şi intr-o dimineaţă, sculindu-se in rind cu zorile, a păşit in faţa soarelui,
grăind aşa: „Tu, astru mare, oare ce-ar rămine din
fericirea ta, dacă nu ne-ai avea pe noi aceştia, pe care-i luminezi! De zece
ani tot sui mereu spre grota mea: tu te-ai fi dezgustat de mult, şi de lumina şi
de drumul tău, dacă eu insumi n-aş fi fost aici, cu vulturul meu şi cu şarpele
meu. Dar noi te-am aşteptat in fiecare dimineaţă, ţi-am luat prisosul şi-ţi
aducem mulţumire pentru el. Iată! Sătul sunt de inţelepciunea mea, ca o albină
care-a adunat prea multă miere şi simt nevoia unor miini care cerşesc. Aş vrea
să dăruiesc şi să impart, pină ce inţelepţii lumii or să se bucure din nou de
nebunia lor, iar cei săraci de bogăţia lor. De-aceea, trebuie să cobor: aşa cum
faci şi tu spre seară, cind te scufunzi in spatele mării, ca să imprăştii lumii
subterane lumina ta, tu, astru mare, nespus de bogat! Eu, ca şi tine, trebuie să
apun, cum zic adesea oamenii aceia, spre care simt nevoia să cobor” (Friedrich
Nietzsche).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu