Ideea lui David Lynch de a regiza un concert pop al trupei
Duran Duran ramane de departe mult mai captivanta decat rezultatul acestui
demers. Cu toate ca Lynch apare la inceput anuntand ‘experimentul’, unul din
trucurile maestrului suprarealist folosite aici este de a suprapune intr-un mod
literalmente deprimant versurile cantecelor peste imaginile alb-negru
apartinand amatorilor din audienta. Fanii DD se vor plange ca formatia nu poate fi
bine zarita din cauza schitelor digitale ale regizorului trasate febril peste
imagini, fanii lui Lynch se vor plange ca este prea mult Duran Duran pe scena
in ‘Duran Duran Unstaged’ https://vimeo.com/47029296
Pe un fond de revolta exagerata, locul muzicii devine
oarecum vacant, iar ceea ce se aude este pe alocuri plictisitor.Din anumite
motive insa, spectacolul merita vazut, unul dintre acestea fiind insasi istoria
sa. ‘The Wall’ a fost un album dublu inregistrat in 1979 de catre Pink Floyd,
al carui basist si solist vocal era Roger Waters. Inspiratia initiala a venit
din sentimentul de izolare al lui Waters care a imaginat un zid intre el si
public. Acest sentiment s-a inflamat transformindu-se intr-un album conceptual
despre traumele un star rock numit Pink. Tatal lui Pink a murit in al doilea
razboi mondial (la fel si tatal lui Waters). Pink a fost bruscat de catre
profesori (la fel si Roger). Pink a devenit un star rock care se pretindea
fascist. Altii in locul lui ar fi cautat un bun terapeut. Si, uite asa Waters a
lansat albumul si au pornit in turneu. Zece ani mai tirziu Waters a fost in
turneu in Germania pentru a marca prin show-ul respectiv caderea Zidului
Berlinului. Din punct de vedere tehnic, spectacolul este superb. Animatiile lui
Scarfe intinerite cu tehnologia digitala de ultima ora, sunt mai nimicitoare ca
oricind. Cu exceptia piesei ‘Comfortably Numb’ si altor citeva, majoritatea
sunt banale si impotmolite in auto-importanta. The Wall este strabatut de
expresii izvorite din furie, confuzie si teama, fara a avea insa nimic de spus
despre acestea. In ciuda imaginii extravagante, nimic nu arata ca pe undeva ar
exista o farima de intelegere reala a lucrurilor.
Nimeni nu explica mai bine titlul de geniu excentric precum Sun
Ra, acest Inger al Rasei de pe Saturn si compozitorul a peste 1000 de melodii
din 100 de albume. In rolul de compozitor de jazz, solist si instrumentist a
explorat cele mai departate ramuri ale genului sau, ale tehnicilor de inregistrat
acasa si instrumentele sale din melodii, incat a creat un catalog care-ti ia
mintile. E pur si simplu o legenda. Cu ocazia celor 100 de ani de Sun Ra, In
The Orbit Of Ra: Arkestra reflections examineaza geniul lui Sun Ra,
de la coiful de staniol pana la tot ce a realizat, prin intermediul
colaboratorilor si prietenilor sai, Marshall Allen, Danny Ray Thompson, Michael
Ray si Knowl Scott. Urmareste clipul de mai jos Daca vrei o mostra din Sun
Ra Arkestra, fii atent la aparitia In The Orbit Of Ra, curatoriat de
Marshall Allen si care trece prin 25 de ani de muzica ca sa scoata o singura
compliatie.
Revista musicians l-a citat ca facand parte din lista celor
100 cei mai mari chitaristi in viata. Dupa ce in ultimii 40 de ani a scos peste
60 de albume ca lider si a cantat in zeci de ipostaze ca sideman, Larry Coryell
si-a castigat fara dubiu acel loc onorabil. Explorand sunetul celor sase corzi
intr-un numar extraordinar de setari, acest artist fara pereche a pasit drept
spre jazz, chitara cu influente clasice, fuziunea funk-rock, light pop, precum si spre duete
si triou-uri cu unele din cele mai celebre nume ale jazz-ului.
Victor Bailey
Victor Biley a murit in urma cu doua zile si a fost un bass-ist
american. A facut bass la Weather Report in perioada de final a carierei trupei din 1982 si pana in 1986, dupa care s-a lansat intr-o cariera solo in
1988. Bailey a inregistrat si/sau a fost in turnee cu Omar Hakim, Sonny
Rollins, Miriam Makeba, Larry Coryell, Lenny White, Mike Stern, Dennis
Chambers, Poogie Bell, Weather Report, Michael Brecker, LL Cool J, Kenny
Garrett, Jim Beard, David Gilmore, Lady Gaga, Madonna, Mary J. Blige, Steps
Ahead, Sting, Hamiet Bluiet, Olu Dara, Don Alias, Sadao Watanabe, Michael
Urbaniak, Ursula Dudziak, Roy Haynes, Tom Browne, Bobby Broom,Kenny Kirkland,
Bernard Wright, Don Blackman, Rene McClean, Kevin Eubanks, Tommy Campbell,
Kenwood Dennard, Delmar Brown, Najee, Bennie Maupin, Patrice Rushen, Rayford
Griffin and Nick Smith, Scott Peaker precum si cu David Fiuczynski printre
altii.
Lenny White
Fiind un baterist versatil, Lenny White este cel mai bine
recunoscut pentru a fi facut parte din formatia Return to Forever a lui Chick
Corea, in perioada anilor 1970. White a invatat tobe de unul singur si si-a
inceput cariera situandu-se de la inceput in topuri si cantand in mod regulat alaturi
de Jackie McLean (1968) sau inregistrand “Bitches Brew” cu Miles Davis in 1969.
Curand dupa aceste realizari uriase, White a lucrat cu Freddie Hubbard, Joe
Henderson, Woody Shaw, Gato Barbieri, Gil Evans, Stanley Clarke si Stan Getz.
Ca membru al Return to Forever din perioada 1973-76, Lenny si-a castigat reputatia
de baterist de varf din zona fusion insa a fost mereu suficient de versatil pt
a se afla si in multe alte setting-uri stilistice.
"Cairo doesn't really need a movement like Psychedelia
or Surrealism, because the city itself is psychedelic and one of the most
surreal cities on the planet" Sam Shalabi of The Dwarfs of East Agouza أقزام
شرق العجوزة.
Secventa de 5 minute este marcata de suprapunerea
Eisenstein-iana (casa explodeaza iarasi si iarasi), intr-o miscare filmata cu
incetinitorul. Arfetactele consumerismului capitalist (un frigider, un
televizor, mobilier, mincare, detergent,
imbracaminte, etc.) sunt transformate intr-un caleidoscop coloristic de forme
acompaniat de o coloana Sonora maniacala formate din tipete promordiale si
solouri de chitara. Ultima piesa care sare in aer este biblioteca cu sute de
carti pulverizate plutind catre camera de luat vederi. O fi dorit oare Antonioni
sa faca aici o legatura cu ‘explozia’ revolutiei studentesti din acea epoca?
In the Name of the Father
Regia: Jim Sheridan
Scena de debut a filmului: Bombardamentul
Muzica: Jimi Hendrix
Trebuie sa va avertizez ca acest film abunda de limbaj
licentios (cele mai multe cuvinte sunt insotite de “f”) si, daca eu pot
intelege chestia asta, uneori limbajul este exagerat. De asemenea, in film sunt
cateva scena violente, printre care si cea prezentata aici. Filmul prezinta o
emotionanta poveste a unui tanar hotarat sa lupte pentru adevar.
Boogie Nights
Regia: Paul Thomas Anderson
Scena: Sinuciderea lui Little Bill
Muzica: Charles Wright and The Watts
Filmul prezinta aventurile unui barbat care intra in
industria cinematografica pornografica din California la sfarsitul anilor ’70,
inceputul anilor ’80. Aici nu pot sa inserez secventa din film, dar o sa inserez piesa care este o bijuterie a genului funk.
The Lost Highway
Regia: David Lynch
Scena: Hotelul
Muzica: Rammstein
Un film dark in care este vorba despre un barbat acuzat ca
si-a ucis sotia (Patricia Arquette), dupa care in mod inexplicabil se transforma
intr-un mecanic si incepe o noua viata. Filmul, care contine elemente ‘noir’
contine ultimele aparitii ale unor Robert Blake, Jack Nance si Richard Pryor;
de asemenea este notabil actul de debut cinematografic al lui Marilyn Manson.
Pe discul asta vreau sa-l am in varianta vinyl. Il cumpar de
la tine oricine ai fi, numai daca imi place cum arati. Daca esti plinutz dar
mai ales slabanog, ai ochelari de soare RB si pantaloni scurti peste genunchi,
papucei rosii si atitudine de gandac arogant, sa nu te vad, ca nu cumpar de la
tine nici macar frumusetea asta aflata intamplator in posesia ta. Nu cumpar
nici de la genul 'office' si nici de la hipster cu barba sau de la specialist
in cuvantari coaching lipsite de substanta. Cumpar numai de la vanzator cu look
frumos si CV de calitate. Si stii de ce? Pentru ca vreau sa suferi cand o sa-l
instrainezi, si sa fii sigur ca ti-l pot returna oricand, doar asa ca sa ne mai
putem intalni si alta data.
Lumpy Gravy este cel mai ciudat album al lui Frank Zappa din epoca in care a fost integistrat, si din multe puncte de vedere, muzica de
pe acesta este nereusita; precum sta inscris pe coperta, “o piesa in mod curios
inconsecventa, care initial si-a dorit sa fie un balet, dar probabil nu a
reusit acest lucru”. Albumul a fost intregistrat in februarie 1967, data la care
Zappa dirija orchestra “Abnuceals Emuukha Electric Symphony Orchestra and
Chorus”, alcatuita din fosti membri Mothers of Invention si cativa muzicieni Hollywoodieni
de top. Pe partea posterioara a albumului, Zappa ne intreaba pe noi auditoria daca
“Este asta faza a doua a We're Only In It For The Money?" insa Lumpy Gravy
este o jalnica continuare a The Money, cu toate ca imparte ceva material thematic
cu cee ace avea sa devina mai tarziu grupul The Mothers.
Lumpy Gravy duce spre o abordare proteica extrema, muzica
fragmentata fiind in favoarea lui Zappa, insa intregul fiind mai degraba inert.
Compozitia este in mod deliberat garnisita cu dialoguri despre absolut orice,
de la a locui in interiorul unor tobe si
pana la porci cu aripi, insa cele mai multe dintre aceste sectiuni
vorbite par mai degraba fortate in mod artificial. Gasim pe acest album si ceva
muzica ‘surf’, finalul discului fiind asigurat de "Take Your Clothes Off
When You Dance" care pare sa fi fost aranjat de The Ventures.
Una peste alta, Lumpy Gravy este un album important si numai
din cauza ca Zappa a fost una din cele mai progresiste minti. Lucrarea
demostreaza faptul ca rock-ul are o problema serioasa atunci cand e luat exclusiv
ca Rock, precum au si vocile serioase din Rock atunci cand sunt limitate de
compozitie.
Pentru o mai usoara ingestie a materialului am ales varianta orchestrala si
va urez auditie placuta.
Discurile de vinil. Le-am instrainat aproape pe toate. Cine
le are acum e bogat. As comanda pe undeva sa cumpar discul asta cu Zappa. Numai
cand scriu de el si simt mirosul copertei. Pe disc il scot usor sa nu se
zgarie, cu toate ca si cateva zgarieturi ar face deliciul unei auditii pe un
pick-up decent cu doza elecromagnetica 'sure'. Da, trebuie NEAPARAT sa fie
marca 'sure'. Deci, am mijloacele audio si am albumul. Scot usor discul din
'inner sleeve' si ma uit la el pe ambele parti. Da! 'Inner sleve', care-i
treaba?! Asa erau frumusetile ambalate pe vremea cand oamenii atingeau
chestiile, le miroseau si le venerau ca pe artefacte. Discurile alea aveau
clasa asa cum au berile scumpe ambalate in sticle cu guleras alb, si pe care le
luai din frapiera daca nu cumva te servea chiar baiatul. Sau, erau ca desuurile
unei femei sofisticate, cu mai multe etape de cucerit, emotiile dezasambalarii
crescand de la etapa la etapa. Asa era la Lido, cel putin. Deci ai scos discul,
l-ai privit atent pe toate partile, si la final ai suflat usurel asa, doar ca
un snob, alungand o scama microscopica inexistenta. De acum, discul e gata sa-l
cobori pe platanul sculei. Cu degetul mare actionezi un buton basculant care
porneste platanul. Platanul este un cilindru cu inaltime mica, suprafata mare
si moment dat de motor si curea - ca la masina. Este greu si are inertie mare
si se roteste exact cu 33,33 rotatii pe minut. Este precis ca o nava cosmica.
Acum este timpul sa cobori bratul la capatul caruia se afla doza 'sure'.
actionezi o parghie verticala si chestia incepe a coboare foarte incet. Viteza
mica cu care coboara bratul este ca sa nu raneasca discul atit de valoros. Este
ca un mic sistem planetar in care ceva se roteste si altceva incearca sa-l
acceseze perpendicular, si totul intr-o fizica perfecta. Dupa ce cuplarea s-a
produs, asculti Frank Zappa & The Mothers of Invention. Sunetul este mult
mai dinamic decat orice mp3 si esti un om elegant care audiaza o capodopera pe
un dispozitiv mecanic perfect. Si totul suna atat de natural...
In copilaria petrecuta in Austria, Zawinul a invatat sa
cante la acordeon. In timpul celui de-al doilea razboi mondial a studiat, in
Cehoslovacia, pianul, la Conservator. Aici, la numai 13 ani, a avut primele
contacte cu jazz-ul. A inceput sa cante cu diverse combo-uri si si-a castigat o
serioasa reputatie in lumea jazz-ului de pe continent. Zawinul a plecat apoi cu
o bursa la prestigiosul Colegiu de muzica Berklee din Boston, oras unde i-a
cunoscut si a cantat cu Maynard Ferguson, Dinah Washington si Joe Williams. Au
urmat imprimarile cu Miles Davis, printre care s-au numarat albumele
"Bitches Brew", "Live and Evil" si "In a Silent
Way". In aceeasi perioada, a scris cea mai populara tema a sa, "No
Mercy For Me" (cunoscuta si sub numele de "Mercy, Mercy"). Muzicianul
si-a facut debutul solistic pe disc in 1969, cu "Zawinul", si in
decursul anului urmator a facut demersuri pentru o schimbare a cursului
evolutiei jazz-ului, prin fondarea, alaturi de saxofonistul Wayne Shorter si
basistul Jaco Pastorius, a supergrupului de jazz-rock "Weather
Report". Grupul este considerat ca definitoriu pentru curentul numit si
fusion. In cei 14 ani de existenta, "Weather Report" a imprimat 12
albume de o valoare exceptionala, printre care se numara capodopera
"Birdland". In 1986, a aparut al doilea LP solo al lui Zawinul,
"Dialects". In '88 a aparut primul album al grupului "Zawinul
Syndicate", "The Immigrants". Muzica noului grup are influente
sonore din aproape toate zonele lumii. A urmat albumul "Black Water",
care a marcat o revenire a muzicianului la propriile radacini (albumul cuprinde
si pasaje interpretate de el la acordeon).
In Romania, Joe Zawinul a dat doua cantari - 1994 si 2005.
Te-ai intrebat oare din postura ta de profan de ce
“Cumintenia Pamintului” a lui Brancusi este atit de valoroasa pentru umanitate?
Desigur te-ai intrebat - cel putin la fel ca si mine – de ce are un pret atit
de ridicat. Cine a fost Constantin Brancusi ? Ei bine a fost un sculptor roman
genial al sec. XX, provenit de la tara. De ce a fost genial? Fara sa stiu prea
multe, si din pozitia de profan, eu cred ca geniul sau a fost acela ca a
daltuit pietrele in asa fel incit vintul sa circule nestingherit printre ele.
Le-a slefuit taranul in asemenea grad incit daca ai introduce sulpturile lui
intr-un tunel de vint, ele ar putea avea aproape o portanta care le-ar ajuta
sa-si ia zborul. Pietre care zboara. Columne geometrice perfecte care sfindind
intemperiile se inalta la cer, sustinindu-l chiar. Dar ce o fi oare cu aceasta
Cumintenie a Pamintului? Pai poate fi chiar un dar adresat Providentei, pentru
ca Pamintul sa fie linistit si a te accepte asa cum esti tu cu toate pacatele
tale. Cumintenia Pamantului isi are radacinile intr-o cumintenie anterioara
crestinismului, figura fetei degaja un mister care o transforma intr-un portret
universal. Din atitudinea statuii se degaja un sentiment de atasament fata de
pamantul mama. Este un mesaj sculptat in forma unei fete pamantii, cu figura
amorfa si trup strins intr-o ingenuitate ferecata. Fata este atit de frumos
slefuita incit vintul o poate ridica in orice moment la cer. Este o simtire, o
idee, o sugerare de candoare dumnezeiasca. Cumintenia Pamintului este o lucrare
de arta. Fata nu este 'frumoasa' - nici ca Mihaela Radulescu, nici ca Andra si
nici ca Pamela Anderson - ci mai degraba este 'urita' pentru ochiul profan. Ea
este in schimb cuminte si absolut pura pentru cei ce pot sa priveasca cu ochii
din spatele ochilor...si... nu te apropii de ea decit cu sufletul curat ca
lacrima unui inger.
Louis Thomas Hardin (26 mai 1916 – 8 septembrie 1999),
cunoscut ca Moondog, a fost un comozitor, musician, poet si inventator de
instrumente American. A fost orb de la varsta de 16 ani. Intre anii 1940 si
1972 putea fi zarit adesea pe 6th Avenue intre 52nd si
55nd Street, purtand o mantie si un coif in stil viking, uneori murmurand
muzica sau vinzand muzica, dar cel mai adesea tacand si stand linistit pur si
simplu.
Ssst, nu-ti fie teama. Nu ai motive atata vreme cat nu faci
zgomot. Timp de cateva zeci de minute vei avea senzatia ca te plimbi pe o bomba
amorsata. Ai ramas singur, tu si cu bomba. daca vei fi foarte linistit si mai
ales tacut, vei auzi ca in bomba pulseaza o inima iar la suprafata calci pe un
praf de diamant. Daca esti cuminte si foarte linistit vei ajunge intr-o padure
cu plante din catifea poleita cu praf de perle.
Te las acum, ai grija la intoarcere daca mai ai intoarcere!
"Stop Making Sense" are un sens minunat. Un film
despre un concert a new yorkezilor Talking Heads, filmat pe durata a trei
reprezentatii de la Hollywood Pantages Theatre in decembrie 1983. O compilatie
fara interviuri si fara decupaje. Regizorul Jonathan Demme ne ofera aici o
experienta rock continua, ce devine din ce in ce mai intensa si culminand cu
euforia. “Stop Making Sense” a fost singurul film al acelei perioade, care a
avut o doza de bucurie de la inceput si pana la sfarsit. Solistul vocal David Byrne
este cel care a proiectat cum sa fie luminata scena si intregul mediu de
desfasurare a actului artistic, cu simplitate si eleganta (trei ecrane de
proiectie). Fara brizbriz-uri. Muzicienii nu incearca sa ne demonstreze cat de
‘hot’ sunt ei; femeile din formatie nu incearca sa ne arate niciun fel de
‘carnita’ incinsa. Daca urmaresti filmul, este ca atunci cind te duci la un
dezmat auster, dar care pina la urma este ceea iti doreai sa fie.
Proaspat barbierit, tuns scurt, drept ca o matura, purtand
sosete albe si costum deschis la culoare, camasa inchisa pana la ultimul
nasture de la gat, David Byrne – fondatorul trupei – apare pe scena singur
(doar cu o chitara si un casetofon) pentru a canta prima piesa, Psycho Killer.
Este atat de lipsit de culoare, aproape ridicol de alb si la fel sunt si
miscarile lui de tampit cu gatul lung miscandu-si bratele de colo colo ca un
robot. Pare descarnat si livid; ar putea fi parodia unui negru la adresa miscarilor
unui alb. Insa Byrne insusi este parodic si stapaneste scena prin verva lui de
gheata. Vocea lui Byrne nu este cea a unui solist vocal – nu are rezonanta
necesara. Este mai degraba vocea unui chanteur cu incarcatura emotionala – un
bocet metalic – si te-ai putea astepta sa se estompeze sau sa oboseasca. Vocea
insa, pare sa nu slabeasca niciodata in vreme ce cintaretul se zbenguie,
paseste in stil aerobic, topaie si danseaza. Byrne are o calitate de
neintrupare aproape stiintifico fantastica, si acolo este ceva incognoscibil,
aproape autist in legatura cu el. Face haz din autism. El confera trupei
modernismul – tonul scazut la isteriei reprimate – care se amesteca oarecum cu
un ritm proaspat si aventuros.
Dupa partea solo a lui Byrne, ceilalti opt membri ai
formatiei apar treptat pe scena si trupa capata din ce in ce mai mult contur. A
sosit randul basistei Tina Weymouth, care si canta cu vocea; o femeie luminoasa
si radioasa, cu par blond lung. Zambeste si este relaxata (nu ar fi putut fi
mai mult decat Byrne – el oase, ea carne). Privind-o, iti dai seama ca face ce
si-a dorit sa faca. Si la fel este si tobarul Chris Frantz si la fel claparul
Jerry Harrison si toti ceilalti facand parte dintr-o formatie rasial integrata.
Cei sapte muzicieni si doua femei din backing vocals interactioneaza fara sa
faca un caz din asta; ai senzatia ca lucreaza impreuna, si daca transpira o fac
pentru ei insisi, pentru propria placere. Nu prea le pasa de noi ceilalti; doar
isi impart buna dispozitie cu noi. Aceasta trupa este diferita fata de
formatiile rock care cauta lumina carismatica si tot ce are legatura cu
dragostea si sexul.
Astazi, '10 minute' va prezinta o editie speciala. In cadrul emisiunii veti asculta un interviu cu Max motanul meu, iar la final o piesa de blues autentic. Pe fundal se va auzi din cand in cand tot Max, iar la un moment dat va interveni si Tippi - prietena lui Max. Auditie placuta!
Plin de viata, ambitios, de succes aproape integral, primul
album ELP a fost dominat de piese instrumentale (‘The Barbarian’, ‘Three Fates’)
si balade romantice (‘Lucky Man’), toate dovedind pe deplin talentele
descurajante pentru concurenta, a celor trei muzicieni. Acest album, care ajunsese pe locul 20 in
topurile americane si pe cel de-al patrulea in cele britanice, a scos la iveala
latura cel mai putin pretentioasa dar si cea mai muzicala a formatiei – doar cu
mici exceptii ca ‘Three Fates’ si probabil ‘Take a Pebble’ – in afara carora nu
gasim pe album foarte mult exces componistic. Chiar și aici, cu un material muzical relativ
echilibrat, albumul prezinta inceputurile unei ere intunecate, salbatice, un
edge gotic, de-abia intilnite pana in acel moment in genul asa-numitului "art
rock", si asta datorita, in primul rind, atacurilor lui Keith Emerson realizate
cu cele mai sofisticate synthesisere vazute pina in acel moment.
De ce imi place muzica electrica a lui Miles Davis atit de mult? De ce consider muzica lui Miles ca fiind cea mai buna muzica facuta vreodata pe aceasta planeta? Desigur, in functie de gusturi, placerea de a asculta diverse stiluri de muzica difera de la individ la individ, insa imi permit sa va expun urmatoarele considerente personale legate de muzica lui Miles Davis:
Poti dansa pe ea. (Incerca “Black Satin” de pe On The Corner).
Te poti relaxa si descolaci pe ea. (Incearca “Mayishia” de pe Get Up With It).
O poti folosi pentru accelerarea pomparii cu adrenalina. (Incearca “Fast Track” de pe We Want Miles).
Poti sa stai si sa reflectezi pe ea. (Incearca “Gondwana” de pe Pangaea).
Poti sa dai din cap pe ea. (Incearca soloul de bass din “Calypso Frelimo”, de pe Get Up With It. Daca vrei sa dai din cap inca si mai tare, incearca si fetele 2 si 4 de pe acelasi album).
Poti sa faci dragoste pe ea. (Incearca “Miles Runs Vodoo Down” de pe Bitches Brew. Daca partenerul nu-ti impartaseste trairea, atunci te poti masturba. Sau incearca “Ascent” de pe The Directions – mai romantic oarecum in felul sau ciudat de a suna).
Ea reflecta experienta neagra si consolideaza muzicile anterioare disparate, intr-un intreg coerent. (Incearca Bitches Brew si On The Corner).
Atit de multi artisti au fost influentati de muzica sa, incit este imposibil sa nimeresti chiar in miezul problemei si sa mergi direct la sursa ca sa obtii adevarata chestie.
Este nepieritoare; poti sa o asculti fara jena pentru decade de acum inainte. De fapt, cu cit trece timpul cu atit poate capata sens pentru multi dintre noi. Este arta pura, izvorita dintr-o considerabila experienta personala, intelect si dorinta de auto-definire. Nemaipunind ca este incintatoare si se leagana ca o mama.
Jazzman Records cautau 21 de piese super-rare si needitate,
din perioada 1968 – 1975, si in acest fel au realizat antologia definitiva a
funk-ului texan. Piesele acestui album sunt foarte curajoase si elevate. Tobele
iti nimicesc permanent figura.
La 1,3 miliarde de ani lumină de noi, două găuri negre care
orbitau una în jurul celeilalte au fuzionat, iar două interferometre separate
ale LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory) au reușit să
detecteze undele gravitaționale generate de acestea, după ce au traversat toată
această distanță.
Long Time No See, si de aceea va propun sa intram in transa
cu…
The first solo record for his new Innerhythmic imprint, the
avant-groove Points of Order recording finds the ever-collaborative Bill Laswell inviting
stellar musicians into his formidable company for this fall 2001 release.
Beginning with a representative Laswellian "period" drum'n'bass spy
movie piece, hip-hop leftists Anti-Pop Consortium vocalize over "Staple
Nex" and "Broken Toenail Gland," and find an ideal landscape for
their acclaimed intellectual spoken words and raps. Lying imbedded among the
explorations of trumpet players Graham Haynes and Toshinori Kondo (William
Parker, United Future Organization), Beans, Priest, and M. Sayyid's words roll
off the tongue with tremendous astuteness lubricating their delivery.
("Now tell the androids what it means to use reason, confuse seasons,
abuse needles to make beats, my large intestine is a breakbeat!") But as
coyly as they enter, the two songs featuring vocals seep back into instrumental
big beat jazz, emulating a kind of enhanced 1968 Miles feel with updated beats
and bass that embody all of Laswell's
signature deep pocket. Also present on the recording is German-born pianist
Karl Berger (Lee Konitz, Sly Dunbar), percussionist Aiyb Dieng(Umar
Bin Hassan, Herbie
Hancock), and drummer Karsh Kale.
Overall this is a cherishable solo recording of tremendous beauty and
intelligence, filled with progressive sounds so nurtured they sound like
they've been mounting for centuries.
Avandu-l lider pe Andrew Stockdale, formatia Wolfmother si-a
uimit fanii din intrega lume, a cantat in spatii arhi-aglomerate peste tot pe
aceasta planeta, au realizat show-uri fabuloase in cadrul unor festivaluri
precum Coachella, Lollapalooza si Reading si Leads, a fost invitata sa imparta
scena cu rock icons ca Aerosmith si AC/DC. Cu ocazia includerii in UK Music
Hall of Fame, Led Zeppelin i-a invitat personal la ceremonie. Pentru multi artisti, asemena realizari marcheaza deobicei
culmea carierei – si asta daca sunt norocosi. Dar, la zece ani dupa aparitie, Wolfmother au revenit cu cee
ace s-ar putea numi cea mai buna lucrare la zi a formatiei. Cu Victorious,
Stockdale reuseste inca o data sa soseasca la timp: intr-o epoca dominate de
downloaduri single-song, acesta este un album ce merita ascultat si reascultat
de la inceput si pina la sfarsit, piesa cu piesa.
1. The Love That You Give
2. Victorious
3. Baroness
4. Pretty Peggy
5. City Lights
6. The Simple Life
7. Best Of A Bad Situation
8. Gypsy Caravan
9. Happy Face
10. Eye Of The Beholder
Pe vremea cind a fost scos acest album, Steve Hillage era
unul din cei mai notorii chitaristi hippie, si se afla in forma maxima. Fusese
intr-un turneu cun formatia pe care o alcatuise pentru acest album, astfel incit
toti muzicienii erau foarte bine sudati impreuna. Pina in anul 1978, Hillage
avusese multe experiente cu trei albume solo in spate, si cu foarte multa activitate (cea mai notabila fiind alaturi de Gong in perioada de succes a
lor din perioada 1973-75).
'Green', chitara suna, toba
bate, basul este viral de funky, si sintetizatoarele sunt spatiale si parca de pe
alte planete. Partea vocala a lui Hillage nu este punctul lui forte, insa
este foarte buna de vreme ce Miquette Giraudy se afla acolo pentru sprijin. Green !
