US - Noi doi cei mai misto pisoi din lume si muzica concreta...

 

RUSH: Permanent Waves

SPIRITUL RADIOULUI: Radioul cu lampi. Era masiv - din lemn - si avea “ochi magi”c verde - in care priveai aproape, sau total mesmerizat flacaruia elecronica, mai ingusta sau mai lata, asa cum o dadeau undele - mai bune sau mai rele. Daca te uitai inlauntrul aparatului, acolo in spate, descopereai o lume intreaga de tuburi inalte ca niste zgarie-nori luminand palid si galbui “cartiere” intregi de diode, rezistente si condensatoare. Intorcindu-te la lumea din afara cartierelor secrete, priveai ochiul magic, in dreapta caruia se intindea lumea. Marile capitale si cele mai importante orase asezate pe frecvente, erau luminate de beculete de 3 volti. Te uitai in nestire la panorama luminata in timp ce de la Europa Libera razbatea Dave Brubeck si ochiul magic se ingusta sau latea odata cu unda. Cu cat era mai ingusta lumina verde, cu atat era calitatea auditiei mai buna. Erai copil si incercai sa retii denumiri de orase. Toate aveau denumiri frumoase, si toate pareau sa fie intr-o lume in care existai si tu. Lumina calda a scalei radioului era usor de asociat cu iarna si cu lumina calda din soba casei in care te-ai nascut. Era usor de asociat cu civilizatia. Apoi ai crescut, te-ai dus la scoala si ai aflat despre Francois Villon si "Zapezile de altadata".

Jimi Hendrix live at Cafe au Go-Go, New York, USA

Pink Floyd with Syd Barrett - London 66 - 67 ( Full Rare Version ) ♫

Yes - Tales from Topographic Oceans

Läther

“Hei prostule”, probabil ca ai si ganduri. “In cazul albumului “Läther” insa, nu conteaza ca Warner Bros. nu a respectat dorinta lui Zappa de a scoate un album quadruplu, asa ca piesele au fost impartite in patru albume (“Zappa in New York”, “Sleep Dirt”, “Orchestral Favourites” si “Studio Tan”). A rezultat cel mai splendid album de trei ore care a existat vreodata, debutind cu “Regyptian Strut”, continuand cu superba “Broken Hearts Are for Assholes”, etc etc.”The Adventures of Gregory Peccary” este una din cele mai bune piese lungi din toate timpurile.

Miles Davis - Someday My Prince Will Come (1961)

You're Under Arrest

 

Kind of Blue a contribuit la modificarea lumii

Alaturi de Louis Armstrong, Duke Ellington, Charlie Parker, John Coltrane, muzicianul Miles Davis (1926 – 1991) este unul dintre cele mai importante nume din intreaga istorie a jazzului.  Trompetist, compozitor, lider de formatie, Miles Davis a fost un adevarat superstar si un inovator care a modernizat jazzul. Vasta sa discografie cuprinde < cele mai variate stiluri, de la bebop, la cool jazz, modal jazz si - mai ales - fusion, stil la a carui dezvoltare a avut un rol determinant. "Kind Of Blue"(aparut in 1959) reprezinta punctul de plecare al celor mai importante modificari structurale din jazzul modern. Definitoriu pentru discografia lui Miles Davis, “Kind Of Blue” este cel mai bine vandut album de jazz din toate timpurile, in 2008 obtinand al patrulea Disc de Platina.

Un top de piese de rock clasic, comentate de Beavis si Butthead

From here to eternity (Iron Maiden)

Sa bombardezi cu o gramada de chestii chiar de la ineputul filmarii in timp ce pe la mijlocul piesei pare a fi Armagheddon-ulk insusi, este tot ce aveau nevoie Beavis si Butthead ca sa cnsidere ca Iron Maiden are merite. Cei doi isi imagineaza ca daca vreodata Iron Maiden ar fi facut un “unplugged”, ei ar fi adus cu ei un “aparat care sa explodeze”. Inca dorim sa vedem asa ceva.

Sledgehammer (Peter Gabriel)

Atentie…este acel crevete cerebral. Sau … poate sunt maimute de mare? Cam astea sunt argumentele cu care Beavis si Butthead incearca sa disece acest video al lui Peter Gabriel, si inainte de toate, acest video inovator al lui Gabriel este de fapt un pic cam prea mult pentru mintea lor colectiva ca sa-l poata procesa.

I wanna rock (Twisted Sister)

Dupa ce Beavis aproape ca are un anevrism maimutarind speech-ul de deschidere al profesorului, cei doi incep sa se planga de lipsa exploziilor din video, numindu-I pe cei de la Twisted Sister “grasani imbracati in haine de clowni”.

Dr. ‘Feelgod’ (Motley Crue)

Beavis: “Acest video ne transmite un mesaj. Butthed: “Da - mesajul este ca Vince Neil este un pampalau!” Beavis:”Da - tipul de la Danzing ar putea sa i-o traga oricand”. (nota: Danzing este o trupa de heavy metal din U.S.).

I love it loud (Kiss)

Tipii astia sunt destul de misto …poate pentru unii mimi ! Aceasta este evaluarea lui Butthead pentru tipii mascati, si care se inscrie la neintelegerea aproape completa pe care Beavis o are asupra lumii. In timp ce Beavis neaga ca dori sa-l vada pe Gene Simmons scuipand singe, Butthead ar dor ca eventual sa-l vada pe Gene cu limba scoasa de un cot.

For whom the bells tolls (Metallica)

“Stai cu curu’ pe scaun Lars si bate la tobe cum ar trebui sa o faci!” Acesta este Butthead luand-ul in colimator pe legendarul tobosar de la Metallica, din cauza ca acesta un loc sa bata la tobe, isi expune prea mult din fizic. Mai departe, criticile aduse trupei Metallica sunt pe cale sa cauzeze certuri violente intre cei doi, Butthead nefind insa dispus pentru acestea. Cand insa lucrurile se mai potolesc, nu ezita sa-l numeasca pe James Hetfield “Un leu laș”.

Led Zepp=Piele de Gaina

 

Este nedrept, insa de-a lungul timpului, “It’s Only Rock and Roll” continua sa incendieze.

Cantecele si interpretarile de pe acest album sunt mai puternice decit cele de pe “Goats Head Soup”. “It’s Only Rock and Roll” este pur si simplu un incendiu sonor. La acea perioada, Rolling Stones pretindeau cu un ranjet sfidator ca sunt cea mai mare trupa de rock din toate timpurile, ceea ce face si acum ca cinismul pieselor precum “If You Can’t Rock Me”, “Luxury”, “Time Waits for No One”, “Dance Little Sister” si “Short snd Curlies” sa fie si mai amar, si cu atat mai incantator.

Rolling Stones - Dirty Work

Steel Wheels: Despre pasiune, atasament si iubire

Nu, nu sunt pe penitenciar. Lizzy Slabanoaga si evadarea din puscarie.

Nu, nu sunt pe penitenciar, cel puțin nu încă și sper eu că nici pe viitor, deci nu pot să spun că am o rutină a croșetatului. De fapt, nici măcar nu mă dau în vânt după croșetat sau după textilele incluse la pachet cu procesul, dar mă declar un admirator al andrelelor pentru că am văzut în mai multe filme niște crime tari cu aceste instrumente: O andrea secționează o arteră, rămâne înfiptă acolo și din rană țâșnește sânge egal hot, dar mai multe nu știu și nici nu vreau să aflu despre această îndeletnicire a ochilor și a lânei. Cu toate astea, pe deoparte am copilărit înconjurat de lucruri croșetate, nu eu, eu n-am avut căciulă croșetată decât atunci când am ieșit din maternitate, dar aveau alții. Toții copiii și mai erau și mileurile alea de care acum toți cocalarii fac mișto pentru că e cool să faci o caterincă cu mileuri. Nu mai e, a fost mai demult. Pe de altă parte, lucrurile croșetate sunt un pretext bun pentru un artico lperfect inutil, peste care poate să dea vreun artistel nebun căruia să i se pară că-i o treabă cu croșetatu` și să încerce s-o ia în cheie personală în viitorul lui de designer coolache .Desigur, eu sper să nu facă nimeni așa ceva și cred că lucrurile croșetate sunt pur și simplu gunoaie vechi și atât, dar nu mă pot pune în calea artei, așa că luați-le cum veți între ochi sau andrele.

Asta este coperta cărții din care am deprins tainele croșetatului, pentru că eu nu scriu articole de pe internet, adică ce e la îndemâna oricui, tocmai din dorința de a adăuga internetului și nu de a-l sărăci. Treaba asta a fost scrisă de Elena Panait-Leca și se numește, creativ, ”Îmbrăcăminte croșetată”, publicată la Editura Tehnică în 1984. Editura Tehnică ?! Mă rog. Pe copertă e una cam bagaboantă așa, e cam în vervă, femeia. Are și o farfurioară pe cap, nu știu care-i treaba cu ea. Se remarcă și o poziție a picioarelor, nu știu ce, probabil asta era o fentă de pictorial pe vremea lu` Ceaușescu. 

O alta din poză e chiar un model cunoscut pe vremea aia, cine știe.

Alta fotografie e făcută pe Calea Victoriei, cum ar veni asta a adus păcatul în centrul orașului. Are și niște chestii care atârnă, semn că a dat puțin din șmen ca să le agite înainte de poză. Baba asta e praf, n-ai ce să faci cu ea ! Cred că a și murit, auzi, de când a făcut pozele astea. Ia uite ce pantofi are, ești prost ?! Și remarcați cum se încheie la sărăcia aia de pe ea, așa telefonat ca la un paparazzi aranjat ridicol. A se acorda o atenție deosebită elementului din dreapta jos pe de perete, respectiv o priză smulsă ale cărei cabluri sunt lipite cu material izolant ca să nu se electrocuteze baba sau alți terminați care făceau shooting-uri pe vremea lui Ceaușescu. Ce să mai zici, mă, ești nebun ?!

THIN LIZZY (pentru decontaminare si racorire).

Neil Young: After the Gold Rush

In perioada de 15 luni dintre lansarea albumelor Everybody Knows This Is Nowhere si After the Gold Rush, Neil Young a scos pe piata muzicala o serie de inregistrari de diferite stiluri, care se presupune ca ar fi pregatit publicul sa sesizeze diferenta dintre cele doua LP-uri. Cele doua compozitii ale sale – “Helpless” si “Country Girl” l-au determinat sa se intoarca la genurile folk si country, pe care le-a abordat inainte de a plonja in stilul hard rock de pe albumul “Everybody Knows”; celelalte doua single-uri “Sugar Mountain” si “Oh, Lonesome Me”, au subliniat de asemenea acele radacini. Insa “Ohio”, a fost cel putin la fel de hard cum a fost al doilea album al artistului.

“After The Gold Rush” este un album alcatuit din cantece de dragoste country-folk. Tonul intunecat si totodata optimist al pieselor de pe album, au facut din Neil Young un tenor namaintalnit al anilor ’70 si neegalat pina in prezent, acesta inregistrare fiind considerata una din cele mai valoroase manifestari artistice de genul cantaret-cantauator din toate timpurile.

The Rolling Stones - Voodoo Lounge

 

The Rolling Stones - Undercover

John Abercrombie: Gateway

Chitaristul John Abercrombie a fost la inceput de cariera una dintre cele mai stralucite stele ale ECM. Piesele sale, concepute pentru un trio cu basistul Dave Holland si bateristul Jack DeJohnette, sunt realmente in afara oricarei categorisiri simple a acelei muzici. Improvizatiile lui Abercrombie sunt insa sofisticate din cauza ca sunetul lui este ‘rockish’ si uneori intens (mai ales pe piesa de aproape 11 minute, intitulata “Sorcery 1”), si asta face imposibila categorisirea genului muzical. Holland a contribuit pe patru din cele sase lucrari, in timp ce DeJohnette a contribuit pe celelalte doua (pe una dintre acestea fiind compozitor co-autor). Interactiunea dinre cei trei muzicieni este absolut impresionanta, cu toate ca ascultatorii ar putea considera o parte din aceste material, nepotrivit. De aceea este necesara auditia multipla a acestui album pentru a intelege tot ce se petrece acolo. Va garantez ca efortul merita!

Jimi Hendrix - Capricorn Tape (1968-70)

Exile on the Main Street

In 1969, dupa o cearta cu managerul lor, Alan Klein, ducand lipsa de bani, membrii formatiei s-au mutat în Franta alaturi de un amestec eclectic de femei frumoase, traficanti si dependenti de droguri, muzicieni, tehnicieni si bucatari francezi. Aici, in subsolul vilei lor inchiriate, dupa multa munca in fiecare zi, în primele ore ale diminetii, a luat nastere cel mai de succes album al celor de la The Rolling Stones, Exile On Main Street.

J.B. Lenoir - Alabama Blues

J.B. a fost un om care se imbraca in costum de zebra. In frac cu model de zebra mai precis. Zambea mult, era timid dar vorbea cu pofta. Cand l-am vazut prima oara am zis: iata-l pe cel mai prost si bun om din lume, un om frumos si fericit! Apoi am zis nuuu, e prea de tot, asta e cel mai destept si rau om din lume! Acum nu stiu, e imposibil de zis, insa eu sper ca nu m-am inselat la prima impresie. Oricum, il putem numi enigmatic! Sau genial. S-a ocupat de un stil pe care il numea african hunch, care este vorba despre inspiratie, si creativitate: bluesmanul, chitara, si problemele, ca pe vremuri. Problemele (cantate cu voce de albina), merg de la rasism la chestii mult mai grave legate de femei si bani. Chitara e multi-dimensionala, adica te ia din toate partile si in toate felurile intr-un ‘ol southern way in plina evolutie. Albumul e de fapt o colectie de doua albume din 65 si 66, remixate de Willie Dixon, care a bagat si ceva backing vocals. Daca gustati bluesul alb ar fi de stiut ca cea mai misto piesa a lui John Mayall s-a intamplat in 1967 si plange The Death of J.B. Lénoir, cu siguranta una din cele mai triste ever.

Some yo yo stuff.

Captain Beefheart

Despre artistul cunoscut cu pseudonimul Captain Beefheart, s-a facut un documentar realizat de BBC in 1997 si difuzat cu o intarziere mare despre cantaretul,compozitorul,si pictorul Don Van Vliet.

Sunt prezentate de asemenea tarziu marturiile DJ-ului, John Peel, care a fost intr-un turneu cu capitanul Beefheart, si contine contributii din partea Frank Zappa, John French, Ry Cooder si Matt Groening.

Don Van Vilet, nascut Don Glen Vilet (n. 15 ianuarie 1941 - d. 17 decembrie 2010) a fost un muzician american, cantautor si artist, cunoscut dupa numele sau de scena Captain Beefheart.

A cantat impreuna cu un ansamblu de muzicieni pe care i-a numit The Magic Band.

Impreuna cu acestia, a lansat 12 albume de studio intre 1965 si 1982. Cunoscut pentru vocea puternica, Van Vilet mai canta la muzicuta, saxofon dar si la alte instrumente.

Muzica sa imbina rockul, bluesul si psihedelicul cu free jazzul, avangarda si compozitiile experimentale.

Beefheart mai era cunoscut pentru controlul sau aproape dictatorial asupra muzicienilor cu care lucra.

Dupa retragerea sa din muzica,ultimul album fiind in 1982 , Van Vliet a aparut rar in public. El a locuit aproape de Trinidad, California, cu sotia sa, Janet "Jan" Van Vliet.

La inceputul anilor 1990 el a folosit un scaun cu rotile, ca urmare a sclerozei multiple.

Severitatea bolii lui a fost uneori contestata. Multi dintre antreprenori sai si prietenii l-au considerat a fi in stare buna de sanatate.

Alti asociati, cum ar fi bateristul lui de mult timp si director muzical John French si basistul Richard Snyder au declarat ca au observat simptome de debut al sclerozei multiple, cum ar fi sensibilitate la caldura, pierderea echilibrului, rigiditatea mersului,inca de la sfarsitul anilor 1970.

Una dintre ultimele aparitii publice van Vliet a fost in 1993 documentarul "Some Yo Yo Stuff" al regizorului Anton Corbijn, descris ca o "observatie la observatiile sale".

In jur de 13 de minute a facutu o descriere in intregime in alb si negru, cu aparitia mamei sale si a lui David Lynch.

Filmul l-a aratat vizibil slabit si dysarthric pe Van Vliet la resedinta sa din California, citind poezie, si discutand filozofic despre viata lui, mediu, muzica si arta .


Van Vliet si-a exprimat de multe ori sprijinul pentru problemele si cauzele ecologiste, in special salvarea animalelor. De multe ori El sa referit la Pamant ca "Golfball lui Dumnezeu" si aceasta expresie poate fi gasite pe multe din albumele sale.

Moartea:

Michael Werner Galeria a anuntat vineri saptesprezecelea decembrie 2010, ca Van Vliet a murit la un spital din Arcata, California, cu cateva saptamani inainte de ziua lui de 70 de ani.

Cronicile l-au descris ca fiind "... o figura complexa si influenta in artele vizuale si ale spectacolului" si "unul dintre artistii cu inregistrarile cele mai originale ale timpului sau".
Cauza mortii a fost numita ca fiind complicatii de la scleroza multipla.

Tom Waits si Kathleen Brennan au comentat moartea sa, laudandu-l:. ". Minunat, secret ... si profund, el a fost un ghicitor de cel mai inalt nivel" ,iar Jeff Bridges a exclamat "Odihneste-te in pace, capitane Beefheart!"

Cream: Disraeli Gears (album esential)

Lucrand pentru Disraeli Gears, Eric Clapton, Jack Bruce siGinger Baker au crezut ca vor realiza un album al albumelor, cu care sa sfarame atat inimile fan-ilor cat si piata de muzica, ceea ce, insa, nu s-a produs. Desi stralucitor, LP-ul a trecut destul de neobservat, motivul fiind aparitia in aceeasi perioada a unui alt mare titlu, Are You Experienced, al lui Hendrix, ce a polarizat intreaga atentie.

In afara de modul unic in care canta, Hendrix era si un veritabil om de show. Viziunea sa asupra blues-ului reprezenta o noutate absoluta, ca si conceptia cu care isi anima aparitiile. Intr-un interviu din 2004, Clapton relateaza ca fusese fermecat deJimmy, de care nu se simtea amenintat, dar care reprezenta o serioasa concurenta pentru Cream, din punctul de vedere al lui Bruce si Baker.

Pentru mentinerea in varful piramidei era nevoie nu doar de valoare ci si de creativitate. Mai putin axati pe spectacol, Cream obisnuiau sa faca solo-uri de douazeci de minute pe orice piesa, facand o impresie puternica asupra audientei. Virtuozitatea este cu atat mai mult pusa in evidenta, cu cat formula instrumentala e mai restransa, in cazul nostru, la chitara, bas, tobe. Una dintre surprizele oferite de Disraeli…. este absenta unor astfel de momente solistice si optarea pentru variante de piese radiofonice standard (de mici dimensiuni). Mai mult chiar, doar “Sunshine Of Your Love” depaseste trei minute si jumatate.

“Strange Brew”(1) a fost si ramane unul dintre punctele de reper ale Cream – ului si ale rock-ului de inspiratie directa din blues.

“Sunshine Of Your Love”(2) ar putea fi comparata cu “In A Gadda Da Vida” – Iron Butterfly, cu mentiunea ca in cazul din urma se exploateaza in mai mare masura registrul frecventelor joase, pentru obtinerea unei atmosfere hard.

“World Of Pain”(3) se inscrie in ceea ce, la finele anilor ’60, se numea pop. Blues-ul si psihedelicul intersecteaza piesa, sustinuta de o subtila linie de bas si care se incheie cu un scurt solo de chitara ce ar putea fi inceputul unui medley.

“Dance The Night Away”(4) dezvolta o atmosfera psihedelica. Altfel, avem de-a face cu o (alta) piesa atipica. Este de urmarit relatia dintre liniile instrumentale si modul in care impreuna, acestea ajung la ceea ce se doreste a se exprima.

“Blue Condition”(5) este la origine un blues cantat in ritm de vals, ce poate fi luat drept, dovada de fantezie, gluma muzicala sau moment cu functie de trecere (spre altceva).

“Tales Of Brave Ulysses”(6) reprezinta, alaturi de “Burning Of The Midnight Lamp” a aceluiasi Hendrix, una dintre primele piese in care s-a folosit efectul de chitara “Wah-Wah”. Claptonconsidera compozitia drept una hippie, in mare parte datorita versurilor realizate de catre Martin Sharp, nimeni altul decat designerul (sau pentru cine doreste artistul) care a semnat copertileCream. Si daca tot  am adus discutia la coperti, grafica de la Disraeli Gears a fost una dintre cele trei nominalizari ale anului 1967, impreuna cu cele ale albumelor  Sgt Pepper’s Lonely Heart Club Band - Beatles si Mr Fantasy - Traffic.

“Swlabr”(7) este o piesa de forta, plasabila la limita a ceea ce atunci era considerat hard rock. Dialogul dintre voce si chitara este de-a dreptul fascinant.

“We’re Going Wrong”(8) ramane in sfera sunetului “greu”. Accentele meditative survenite aici largesc orizontul de asteptare in ceea ce priveste genul practicat de Cream.

“Outside Woman Blues”(9) se (re)indreapta spre blues, desigur, intr-o particulara nota rock. Solo-ul chitarii in dialog cu tema este o veritabila confesiune.

“Take It Back”(10) pastreaza cele mai multe afinitati cu blues-ul, ca gen aparte. Putem spune ca aici, Clapton si-a amintit de colaborarea sa cu John Mayall.

“Mother’s Lament”(11), ultima piesa de pe LP, este un cuplet cantat de cei trei la unison, cu acompaniament de pian. O gluma de final, scurta si putem spune, interesanta (nu mai mult).

La vremea sa, albumul a fost clasificat drept unul de psihedelic blues pop. Reprezinta totodata recomandarea spre auditie, alaturi de Wheels Of Fire, facuta de catre protagonisti, la peste treizeci de ani de la momentul Cream. 

Atomic Rooster: Death Walks Behind You

“Devil’s Answer” ar putea fi albumul datorita caruia toata lumea isi aminteste de Atomic Rooster, insa cel de-al doilea album al formatiei a atras atentia asupra faptului ca acesti muzicieni ar putea creea ceva orbitor – pur si simplu din cauza ca acest album este de o frumusete aproape stranie.

Uriah Heep. Pentru Dragos Burca (daca va place, e si pentru voi).

Carasem fiecare 15 sticle de bere la jumate de jos de la Zarnesti pana in Curmatura. Ne-am asezat pe mica veranda din fata cabanei. Fiecare a deschis o sticla. Experienta era orgasmica. Doi rockeri se apropiau in fuga.

     - Au bagat bere la cabana?

-        Nu. E din rucsac, spuse Titus cu un aer aparent impasibil. Satisfactia era, insa, imensa. Berea era prea “putina” pentru setea din gat.

     - Bai Cora! Aici e plin de ursi! spuse Denver cu un aer terifiat.

-        Da de unde ma’ Denvere’ !? Tu chiar ai crezut in povestile lui Neacsu? Ce naiba! Esti copil?

In cabana nu mai erau paturi libere. Ni s-a oferit cu generozitate sala de mese. Ne-am creat un soi de microclimat: rucsac + beri + sacul de dormit. Se intunecase si parca ne lipsea ceva.

-        Cora! Ai adus si tu niste muzica? Dar sa nu fie King Crimson, vorbise Neacsu intre doua inghitituri.

     - Pai atunci nu ramane decat sa ne culcam, spuse Denver nu inainte de a merge sa-si faca nevoile in fata cabanei.

Trecusera cam 2 ore. Ma perpeleam pe toate partile. Aveam impresia ca sub bancuta pe care dormeam respira o fiinta stranie. Berea era de vina. Un urlet s-a auzit pe bancheta de visavis. Denver sarise in picoare si isi freca fata cu mainile.

     - Ce-ai patit frate?

-        A pus ursul o laba pe mine! Am crezut ca a fost real… Ce cosmar nenicule…

Somnul imi sarise complet. M-am imbracat si am dat o raita prin jurul “casutei”. La cativa zeci de metri, o gascuta de rockeri postea o sticla cu tarie si asculta July morning. M-am asezat pe langa ei…

     - Tu esti metalist! Daca imi spui cine e la voce iti dau un gat din minunata noastra sticla.

     - David Byron, messe. Plus Ken Hensley – clape, chitara, Mick Box – chitara, Paul Newton – bass. La tobe imi scapa acum…

     - Ian Clarke frate. Ia o gura din minunata noastra sticla.

Gasca era neinteresanta. Trei tipi + trei gagici. Doua erau in mare amor in jurul focului, iar cealalta parea sa aibe maselele umflate. Ori de bautura; ori de nesomn. Am dat sa plec.

     - Pai ce faci mosule? Ma lasi singur pe baricade? Ce mai zici de albumul asta?

     - Pai in afara de July, Shadows of grief e cea mai rasarita piesa. Si in rest un album pe care sa te simti bine. Sa bei si sa faci focuri de tabara. Vocea lui Byron si clapa evident saptezecista face toti banii. Peste ani, o sa plangem cand vom asculta albumul asta.

-        Ca bine zici frate! Dar oare o sa mai ascultam Uriah Heep peste 15 ani? Chiar vorbeam cu tovarasa mea – saraca e cam obosita acum – oare ce pana mea o sa facem peste 10 ani .. hai nu 15… Chiar asa! Oare cum o sa-mi sune July morning atunci?

     - O sa sune bine. N-avea grija. La cat de fan te vad, o sa fie greu sa stergi placerea trecutului…

     - Da frate! Fan! Led Zep si Uriah Heep sunt nemuritori! Si mai trase o dusca; probabil in cinstea nemuririi.

M-am intors in sala de mese. Se dormea pe rupte. Doar Denver se foia in stanga si in dreapta.

     - Coraaaa… Am auzit ca au aparut niste ursi pe la corturi… soptea Denver

     - Ai auzit prost! Si termina odata cu tampeniile. Ce naiba Denvere’… !?

M-am invelit cu sacul de dormit. Se lumina deja de ziua. De sub bancheta a iesit un catelus gri. Am deschis o bere. M-am uitat la mine. Ma simteam “liber”. Eram in 10 iulie. Aveam cateva lacrimi in ochi si incercam sa sterg cele cateva umbre de tristete. Mai era ceva de facut? Scapasem de animalul din mine. 

Who’s Next

Al cincilea album semnat The Who, este unul dintre acele repere sculptate in piatra, despre care canoanele muzicii rock nu permit sa se vorbeasca de rau. A fost destul de radical pentru acea epoca. De-abia vine chestia: Acest album este la fel de inflamabil ca atunci cind a fost conceput, cu foarte multi ani in urma. Dupa cum fanii C.S.I vor garanta, aici este vorba ca “Won’t Get Fooled Again” si “Baba O’Riley” sunt piese la fel de naucitoare ca pe vremuri.

Absolut toate piesele albumului sunt fabuloase, insa punctul culminant pe care-l atinge “Won’t be Fooled Again” se intinde dincolo de sine, devorindu-si propriile restrictii, pina cind cintecul devine mult mai mult decit un simplu riff si-un strigat. Pur si simplu arde.

Howlin’ Wolf. Esential in cel mai inalt grad.

Primele doua albume ale lui Howlin’ Wolf sunt esentiale in cel mai inalt grad posibil pentru muzica. Acestea au fost compilate – asa cum se facea la inceputul muzicii blues – din bucati luate de pe single-uri, ceea ce nu este un lucru rau. Adevaratii fani cunoscatori ai blues-ului (probabil Eric Clapton si altii ca dinsul), vor dezbate la nesfarsit care din cele doua albume este mai nimerit pentru o introducere in acest gen de muzica.

Robin Trower: Un mare chitarist care-ti provoaca palpitatii.

Robin Trower este un chitarist englez de muzica rock, cunoscut mai ales ca membru al formatiei Procol Harum,intre 1967 si 1972 si apoi ca lider al propriei sale formatii, Robin Trower Band, care la inceput se inspira din creatiile lui Jimi Hendrix.

Crescut in statiunea de pe litoralul englez, Southend-on-Sea, din Essex, Anglia, Robin Trower a format in 1962 un grup muzical care a fost cunoscut ca The Paramounts, in care l-a inclus ulterior pe pe fostul sau coleg din liceu Gary Brooker. Ulterior, in 1966, The Paramounts au hotarat sa se desparta, urmarind realizarea a diferite proiecte individuale.

In anul 1967, Trower s-a alaturat nou-formatei Procol Harum, formatie cu care a cunoscut o larga consacrare si cu care a ramas pana in 1972. Dupa decizia sa din 1973 de a continua o cariera solo si inlocuirea sa din Procol Harum cu Dave Ball), Trower a gasit identitatea individuala si stilul care i-au adus consacrarea pana in ziua de azi.

Inainte de lansarea formatiei sale omonime, s-a alaturat cantaretului Frankie Miller, chitaristului bass James Dewar si fostului membru al formatiei Jethro Tull, bateristului Clive Bunker, pentru a forma o formatie cu o scurta durata de existenta Jude. Desi primele lor piese au fost bine primite, Jude nu a inregistrat nici un disc si s-a destramat curand. In formarea propriei sale formatii Trower l-a retinut pe Dewar ca basist, care a preluat si sarcina de vocalist principal, respectiv l-a convins pe bateristul Reg Isidore (care a fost ulterior substituit de Bill Lordan) sa se alature formatiei constituite in 1973, Robin Trower Band.

Cel mai faimos album al lui Trower, Bridge of Sighs (Podul suspinelor, 1974) precum si primul, respectiv al treilea din albumele solo ale trupei au fost produse de fostul coleg de la Procol Harum, organistul Matthew Fisher.

In 1977, considerand ca atinsese deja niste jaloane ale perfomantei pe drumul devenirii unui muzician complet, Trower a atins alte zone ale sunetului muzicii sale cu albumul In City Dreams. Continuand sa se reinventeze pe sine insusi, in 1978 Trower lanseaza albumul Caravan to Midnight, care, fiind realizat intr-un stil muzical total diferit de orice muzicianul produsese anterior, reprezenta semnul schimbarii directiei sale muzicale.

Conform propriilor sale declaratii, incepuse sa-si petreaca "mult mai mult timp si energie in a scrie si aranja materialul [muzical]" (conform, "I am spending much more time and energy and effort on writing and arranging the material,"), adaugand ulterior ca "muzica de azi sufera cumplit din cauza curateniei. Este prea rigida, prea plata, prea [cautat] inteligenta, nu mai exista destula spontaneitate" (conform, "I think music today is suffering greatly from a cleanness. It's too set, too pat, too clever, there's not enough spontaneity.").

In anii timpurii 1980, Trower s-a alaturat fostului basist al formatiei Cream, Jack Bruce, respectiv fostului sau baterist Lordan, pentru realizarea doua "incarnari" muzicale, cunoscute ca BLT (Bruce, Lordan and Trower) si Truce (acronim creat din Trower si Bruce).

Roxy Music: Avalon (un proiect gandit de Ferry, Mackay si Eno ca mijloc de combinare si promovare a diversitatii artistice din lumea artelor moderne si a modei).

1970. Asocierea cu King Crimson

La inceputul anului 1970, Bryan Ferry s-a dus sa dea o proba pentru postul de solist vocal la King Crimson, dupa ce Greg Lake plecase. Desi Robert Fripp si Pete Sinfield au decis ca vocea tanarului nu se potrivea cu stilul materialelor semnate King Crimson, au fost impresionati de talentul lui Bryan Ferry, si s-au decis totodata sa ajute proiectul Roxy Musicsa obtina un contract de management cu E.G. Records.

Numele

Numele ales pentru formatie se dorea sa fie in primul rand un omagiu adus numelor primelor sali de cinema si a salilor de dans (unde se organizau balurile ... prima forma de discoteca dupa razboiul al doilea mondial). In al doilea rand, acest nume se dorea sa fie o poanta, frizand cuvantul Rock. Initial, proiectul trebuia sa se numeasca Roxy, dar Bryan Ferry a descoperit o formatie americana avand acelasi nume.

1970-71. Anunturile puse de Bryan Ferry in Melody Maker

“Wonder drummer wanted for an avant rock group”

Postul va fi ocupat de Paul Thompson. In anii 2000, acesta este inlocuit de Andy Newmarkatunci cand nu poate activa din cauza unor boli legate de varsta.

“Seeking the Perfect Guitarist”

20 de chitaristi au dat probe; postul va fi ocupat de Phil Manzanera, dar in faza initiala,David O'List a facut impresie mai buna.

1970. Prima formula

Infiintata initial de solistul Bryan Ferry si basistul Graham Simpson (prieteni vechi din facultate, care au mai cantat impreuna la The Gas Board), din componenta de pornire mai fac parte: Andy Mackay, pasionat de oboe din adolescenta, fiind suflator la London Schools Symphony Orchestra, a inceput sa cante la saxofon in facultate (studiaza literatura engleza la Reading University), in aceeasi perioada in care devine pasionat de muzica avangardista. Astfel il cunoaste pe Brian Eno. La Reading University, canta cu formatiaThe Nova Express si este membru in trupa de performance art Sunshine, unde este si coleg cu viitorul PR de la Roxy Music, Simon Puxley. Cand ajunge in legatura cu Bryan Ferry printr-un anunt in revista Melody Maker din ianuarie 1971, nu este atat de impresionat de schitele de piese, cat de ambitia cu care acesta povestea despre viitorul proiect. Andy Mackay detine un sintetizator, si propune ca amicul sau, Brian Eno, sa cante la acest instrument in cadrul proiectului. Brian Eno, care este pasionat de muzica de avangarda, ajunge presedintele sindicatului studentesc la Winchester School of Art (1966-69). Prin postul ocupat, se foloseste de fondurile sindicatului pentru a invita artisti de prestigiu din mediul avangardist, care sa sustina cursuri (mai mult pentru el). Andy Mackay il angajeaza pe Brian Eno sa predea ore la Reading... Devenind prieteni, este invitat in formatia in care Andy a fost primit ...pe post de sunetist... si sa cante la sintetizator. El se implica si cu sunete mai ciudate redate pe un magnetofon Revox.

Dexter Lloyd este un percutionist de muzica clasica, American la origini.

Roger Bunn (care cantase inainte la Enjin) este primit pe post de chitarist.

Muzica = Arta

Se considera ca Roxy Music a fost un proiect gandit de Ferry, Mackay si Eno ca mijloc de combinare si promovare a diversitatii artistice din lumea artelor moderne si a modei. Cele trei nume amintite au in comun educatia dobandita la colegii respectate de arta din Anglia anilor 60. Tendinta vremurilor era evitarea metodelor traditionale de invatamant, accentul fiind pus pe pictura, mai ales din domeniul Pop Art si conceptul avangardist al ciberneticii. Roxy Music a fost una dintre primele formatii care si-a creat si intretinut un stil artistic de prezentare in public si pe scena, a imaginilor din clipuri, a copertilor de albume, a afiselor, fluturasilor, si ecusoanelor, fiind sprijiniti in acest sens de catre prieteni si asociati care au participat activ la sculptura finala a proiectului Roxy Music (aici mentionam fashion designer Anthony Price, hair stylist Keith Mainwaring, fotograful Karl Stoecker, PR-ul Simon Puxley si coleg de clasa cu Bryan Ferry de la Scoala de arta - Nicholas De Ville). Criticul cel mai dur din acele vremuri, Lester Bangs, face referinta la Roxy Music ca fiind un triumf al artificiilor.

Byte. Nick De Ville, alaturi de Bryan Ferry, finalizeaza conceptul imaginei de coperta pentru albumul de debut Roxy Music.

1971. A doua formula

In vara anului 1971, bateristul a plecat si a fost inlocuit de Paul Thompson, dupa ce acesta raspunde la un anunt pentru post din Melody Maker. Originar din Newcastle, acesta a cantat inainte cu Smokestack. In aceeasi perioada, chitaristul David O'List este co-optat de Bryan Ferry, care-i urmareste evolutia la The Nice. Nepotrivirea de gen cu restul celor din formatie il obliga insa pe acesta sa se retraga de aici in februarie 1972 (dupa mai multe incercari cu trupe de sala de repetitie, va urca din nou pe scena cu The Jet). Chitaristul Phil Manzanera era deja in echipa trupei, pe post de inginer de sunet. El venise aici de la Quiet Sun, cu care nu a reusit sa faca nimic, desi primisera fonduri de la Warner Music pentru cateva demouri. La Quiet Sun este coleg cu basistul Bill McCormick, cu care ramane in legatura si cu care va infiinta 801 in prima pauza a formatiei Roxy Music (in 1976). Chitaristul astepta momentul sa poata canta pe scena alaturi de Roxy Music si il inlocuieste pe David O'List (care se cearta la modul penibil cu bateristul Paul Thompson la probele de repetitii in prezenta managerului David Enthoven de la EG Records). La urmatoarea repetitie (in 14 februarie 1972), Phil Manzanera este rugat sa cante la chitara cu formatia ... si astfel afla echipa de muzicieni faptul ca Phil invatase si repetase pe ascuns deja intreg repertoriul formatiei. EG Records semneaza trupa la inceputul lunii martie. Albumul de debut este finantat de aceeasi agentie de management, si povestile legate de aceasta etapa a formatiei amintesc de faptul ca Chris Blackwell, directorul casei de discuriIsland Records a fost impresionat de coperta de album, nu si de continutul muzical.

In vara 1971, artistul lefter Bryan Ferry explica reporterului Richard Williams de la revista muzicala Melody Maker faptul ca daca el va obtine cel mai bun manager, cea mai buna agentie de impresariat si cel mai bun producator (care sa investeasca bani in proiectul lui),Roxy Music va fi o trupa de succes. Citatul apare in pagina Horizons din editia de 7 august 1971. Un an mai tarziu, solistul dispunea de toate parghiile dorite, albumul de debut se afla in topuri pe locul 10, iar primul single ajunge pe locul 5.

Imprumutand suficienti bani ca sa poata urca pe scena, Roxy Music sustine primele cantari in noiembrie – decembrie 1971 (acum 40 de ani): o petrecere privata, o petrecere inainte de vacanta de Craciun la Reading University si o serata la galeria de arta Tate Gallery.

1972. Debutul surpriza

Incercarile de a obtine contract la o casa de discuri au fost inutile din partea lui Bryan Ferry. Demourile trimise de el sunt insa bine primite de catre revista Melody Maker si John Peel (un DJ influent), care-i promoveaza pe plan national. In primele luni ale anului, Roxy Music semneaza cu EG Management (care se ocupa si de King Crimson, Emerson, Lake & Palmer si T-Rex), iar in martie se inregistreaza albumul de debut in studio, alaturi de producatorul Pete Sinfield. Island Records devin interesati de formatie, iar in prima jumatate a anului 1972, se canta ca trupa debutanta la Lincoln Festival si se obtin deschideri pentru Alice Cooper pe stadionul Wembley si pentru David Bowie la clubul Rainbow, in pregatirea promovarii si lansarii albumului de debut. Unul dintre primele concerte unde Roxy Music este trecut cap de afis se inregistreaza in 5 august la Friars Aylesbury. Roxy Music era deja foarte invidiata de alti colegi de breasla. Se vehicula zvonul ca trupa obtinuse o gramada de bani, special pentru lansare. Totodata, Bryan Ferry era ingropat in datorii ... dar nici artistul, nici investitorii nu s-au stresat; totul facea parte dintr-un plan bine gandit pe termen lung. Debutul Roxy Music a fost pregatit cu stil. Dupa cum am scris mai sus, albumul de debut (Roxy Music) a urcat in topuri pe locul 10, iar primul single (Virginia Plain) a ajuns pe locul 4. In luna decembrie se organizeaza primul turneu american, dar muzicienii se intorc plictisiti acasa, fara niciun plan de a se intoarce in Statle Unite in viitorul apropiat. Nu le-au convenit niciuna dintre formatiile pentru care au deschis si este evident faptul ca americanii nu pricep muzica de la Roxy Music din prima.

1973. Problema basistilor

Unii  au c onsiderat  o  mare  pierdere  plecarea  lui Brian  Eno   de la Roxy Music. Bryan Ferry  a  explicat  insa   faptul ca cei doi 

ne-muzicieni in formatie este un ne-muzician prea mult. Casa de discuri Island Records a declarat la plecarea lui Brian Eno in iulie 1973 ca a existat o incompatibilitate de personalitati, pe fondul unor neintelegeri cronice de ideologii muzicale. Brian Eno a marturisit ca nu avea alta solutie; Bryan Ferry i-a spus ca nu mai urca niciodata pe scena alaturi de el.

Byte. Ulterior, Brian Eno a produs Portsmouth Sinfonia, a colaborat cu Robert Fripp(chitarist, King Crimson), a fost invitat in studio de o serie de artisti pe albumele lor, a publicat Oblique Strategies, a predat intr-un turneu de colegii britanice, a produs David Bowie (Low), al doilea material Talking Heads si albumul de debut Devo... inainte de a porni in cariera solo.

Problema majora la Roxy Music in urmatorul an va fi insa gasirea unui inlocuitor pentru basistul Graham Simpson, care se retrage definitiv din industria muzicala. Johnny Gustafson a devenit basistul de studio timp de trei albume (1973-76), dar in aceeasi perioada se colaboreaza cu Sal Madia, John Wetton si Rick Wills pentru aparitiile scenice.

De-a lungul anilor, se colaboreaza cu:

Rick Kenton (iun. – dec. 1972), ulterior se lanseaza in cariera solo

John Porter (ian. - feb. 1973)

Sal Maida (feb. 1973 – iul. 1974), plecat la Milk'n'Cookies

John Wetton (1974-1977)

Gary Tibbs (1978-1984)

Albumul For Your Pleasure, lansat in 1973, este primul material produs de Chris Thomas, cu care se realizeaza o colaborare de termen lung. Chris Thomas este producatorul implicat pe toate albumele si hiturile clasice Roxy Music din deceniul anilor 1970.

Pe primul album solo semnat Bryan Ferry (1973), artistul colaboreaza cu Eddie Jobson la vioara electronica si clape, si este atat de incantat de aceasta colaborare incat il integreaza si in Roxy Music, unde umple golul ramas dupa plecarea lui Brian Eno. Eddie Jobson se dovedeste a fi atat de profesionist incat (pentru prima data) Bryan Ferry isi permite sa iasa in fata la microfon, lasand partiturile de claviatura pe seama lui Eddie Jobson.

Urmatoarele doua albume (Stranded si Country Life), sunt considerate a fi printre cele mai originale si consistente albume de muzica rock britanica din anii 70.

1975. Schimb de imagine

Preluand toate responsabilitatile muzicale ale proiectului, Bryan Ferry trece de la costumele Glam, sclipitoare, la frac-ul cu papilion. Imaginea aceasta il caracerizeaza pana in prezent.De-a lungul anilor, designerul Anthony Price a colaborat cu Bryan Ferry la imaginea formatieiRoxy Music pe scena si la stilul vestimentar al solistului. In 1974 s-a incercat promovarea unei imagini in costum militar. La Roxy Music, Andy Mackay mai este admirat pentru costumatia sa retro, inspirata din lumea Motown si rock'n'roll-ul anilor 50.

1975. Traversarea Atlanticului

Dupa un turneu solo incununat cu succes si care se incheie in sala de la Royal Albert Hall (cu o trupa de spate imbracata la costum si acompaniata de orchestra), al treilea turneu al Statelor Unite reuseste sa impuna Roxy Music si in clasamentele de peste Atlantic (albumulCountry Life ajunge aici pe locul 37).

1976. Prima pauza

Roxy Music sustine primele turnee in Japonia, Australia si Noua Zeelanda; urmeaza alte doua trasee prin Statele Unite, dupa care se ia o pauza binemeritata (1976-1977), care se prelungeste prin implicarea artistului in proiectul solo. Drept urmare, Phil Manzanera reinnoada relatia sa cu Bill McCormick (de la Quiet Sun) si, alaturi de Brian Eno (clapa), Lloyd Watson (chitara, voce), Francis Monkman (pian) si Simon Phillips (baterie), infiinteaza 801 care va inregistra doua albume in pauza de doi ani de Roxy Music.

Discografie. 801

801 Live (1976)

Listen Now (1977)

Live at Manchester University (1977)

Live at Hull (live in 1977, 2000)

801 Latino (2001)

Phil Manzanera este un artist foarte prolific in timpul liber de la Roxy Music. Din pacate, nenumaratele proiecte in care se implica chitaristul nu dau multe roade. A contribuit la albumele: Here Come the Warm Jets si Taking Tiger Mountain By Strategy (Brian Eno),Fear si Slow Dazzle (John Cale), The End (Nico), si a produs albumul de debut Split Enz. Dupa a doua pauza Roxy Music produce albumul On An Island (David Gilmour) si colaboreaza la One Slip pentru Pink Floyd, lucreaza cu Steve Winwood, Godley & Creme, Tim Finn,Annie Lennox, Chrissie Hynde, etc. Detine studioul Gallery Studios, din West London.

Discografie solo. Phil Manzanera

Diamond Head (1975)

K Scope (1978)

Primitive Guitars (1982)

Rare One (rarities during 1975-1991, 2000)

Nowomowa - The Wasted Lands (1988)

Vozero (1999)

6PM (2004)

50 minutes later (2005)

Firebird VII (2008)

Corroncho (2010)

...mai are albume scoase in colaborare cu Wetton, Mackay, Sergio Diaz, Tania Libertad,Moncada. 

Phil Manzanera (n. 31.IAN.1951 la Londra) are mama de origine Columbiana, iar in copilarie are sansa sa traiasca in Hawaii, Venezuela, Colombia si Cuba. Andy Mackay (n. 23.IUL.1946 in Lostwithiel, Cornwall, Anglia) a inregistrat deasemenea doua albume solo in aceasta perioada, muzica pentru serialele TV britanice Hazell, Armchair Thriller, si se bucura de cel mai mare succes cu Rock Follies.

Discografie solo. Andy Mackay

In Search of Eddie Riff (1974)

Resolving Contradictions (1978)

SAMAS Music For The Senses (2004)

London! New York! Paris! Rome! (2009)

1978. Prima revenire

Cand simte ca nu mai este pe val, artistul revine la proiectul Roxy Music (in 1978). Eddie Jobson nu se regaseste in noua componenta a trupei, deoarece era ocupat cu propriul proiect, U.K., cu care era plecat in turneu in perioada respectiva. Eddie Jobson a mai colaborat in ani dupa Roxy Music cu Frank Zappa, Jethro Tull, Yes si UKZ Band.

Unii critici au considerat acesta un moment de cadere al formatiei. Muzica era lipsita de elementele surpriza cu care fanii se obisnuisera pe albumele din trecut. Bryan Ferry pune accentul pe aranjamentele muzicale mai melodioase si placute, mai putin experimentale.

John Wetton (bas) ajunge la Roxy Music, prin conjunctura managementului, care era acelasi si pentru King Crimson, formatia cu care cantase inainte (in cea de a cincea formula, 1972-74). Aici se simte insa foarte limitat, deoarece Bryan Ferry trage toate sforile in trupa, pe plan componistic si artistic. Basistul pleaca definitiv de sub tutela lui Bryan Ferry si face parte din U.K. Timp de 3 ani inainte sa ajunga in cvartetul formatiei Asia, cu care debuteaza in ianuarie 1981.

Paul Thompson (n. 13.MAI.1951 la Newcastle upon Tyne, Anglia) a parasit formatia in 1980, din motive ce tin de diferente de idei muzicale. In pauza Roxy Music din 1976, a cantat cu trupa de Oi! punk Angelic Upstarts si dupa 1980 devine component al trupei alternativeConcrete Blonde (SUA) si colaboreaza cu muzicienii Gary Moore si Jonathan Perkins.

Bateristul Roger Taylor (Duran Duran) a declarat ca Paul Thompson a avut o influenta puternica asupra lui.

Avalon (1982) este singurul album Roxy Music care ajunge pe locul 1 in clasamentul britanic de vanzari. Piesa cheie de promovare, Jealous Guy (o preluare lansata de Roxy Music in 1981, care apare initial pe albumul Imagine, 1971) este dedicata lui John Lennon (autorul piesei), care fusese ucis cu cateva luni mai devreme. Piesa este singura interpretata deRoxy Music care ajunge pe locul 1 in clasamentele britanice (totodata singura care nu este compusa de Bryan Ferry pentru formatie). Dupa turnee interminabile de promovare a albumului Avalon, Bryan Ferry decide sa se concentreze pe cariera solo, iar formatia Roxy Music isi inceteaza activitatea (pentru a doua oara) in 1984.

In 1984 chitaristul Phil Manzanera si saxofonistul Andy Mackay infiinteaza The Explorers(aka The Complete Explorer, dupa 2001).

Discografie. The Explorers

The Explorers (1985)

Crack the Whip (1988)

Up in Smoke (1989)

The Explorers Live at the Palace (1997)

The Complete Explorers (2001)

Anii 2000. Intre Roxy Music si cariera solo Bryan Ferry

2001. A doua revenire

Ferry, Manzanera, Mackay si Thompson au repornit masinaria Roxy Music in 2001, pentru a maca 30 de ani de la infiintare printr-o serie de concerte, fara intentia sa inregistreze vreun material nou. Au urmat doi ani de turnee in acest sens. Din 2002 Bryan Ferry incepe lucrul la un nou album solo, cu colegii de trupa Manzanera si Thompson, Brian Eno si talentul componistic al fostului Eurythmic, David Stewart (la cateva piese). Roxy Music nu face nimic notabil in 2003-04.

2005. A treia revenire

In 2005 si 2006 Roxy Music revine in circuitul concertelor. In 2006 trupa incearca sa cante in tari pe unde nu au mai fost niciodata, precum Serbia si FYROM. De data asta, Brian Eno revine la sintetizatoare – si se lanseaza zvonuri ca se va lucra la un nou album de studio pentru Roxy Music in aceasta componenta. Ceea ce urmeaza insa este un album de tribut dedicat lui Bob Dylan semnat solo de Bryan Ferry, iar materialul de studio pregatit in 2005 pentru Roxy Music apare pe cel mai recent album solo al aceluiasi autor (Olympia, 2010).

2010. A patra revenire

Roxy Music reapare in lumina reflectoarelor in 2010, chiar daca doar pentru o serie de cateva festivaluri. La inceputul anului 2011, sub egida For Your Pleasure Tour, Roxy Music a sarbatorit 40 de ani de activitate in cateva localitati din Marea Britanie (in ianuarie - februarie), Australia si Noua Zeelanda (februarie - martie).