J.B. a fost un om care se imbraca in costum de zebra. In
frac cu model de zebra mai precis. Zambea mult, era timid dar vorbea cu pofta.
Cand l-am vazut prima oara am zis: iata-l pe cel mai prost si bun om din lume,
un om frumos si fericit! Apoi am zis nuuu, e prea de tot, asta e cel mai
destept si rau om din lume! Acum nu stiu, e imposibil de zis, insa eu sper ca
nu m-am inselat la prima impresie. Oricum, il putem numi enigmatic! Sau genial.
S-a ocupat de un stil pe care il numea african hunch, care este vorba despre
inspiratie, si creativitate: bluesmanul, chitara, si problemele, ca pe vremuri.
Problemele (cantate cu voce de albina), merg de la rasism la chestii mult mai
grave legate de femei si bani. Chitara e multi-dimensionala, adica te ia din
toate partile si in toate felurile intr-un ‘ol southern way in plina evolutie.
Albumul e de fapt o colectie de doua albume din 65 si 66, remixate de Willie
Dixon, care a bagat si ceva backing vocals. Daca gustati bluesul alb ar fi de stiut
ca cea mai misto piesa a lui John Mayall s-a intamplat in 1967 si plange The
Death of J.B. Lénoir, cu siguranta una din cele mai triste ever.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu