Carasem fiecare 15 sticle de bere la jumate de jos de la
Zarnesti pana in Curmatura. Ne-am asezat pe mica veranda din fata cabanei.
Fiecare a deschis o sticla. Experienta era orgasmica. Doi rockeri se apropiau
in fuga.
- Au bagat bere la cabana?
-
Nu. E din rucsac, spuse Titus cu un aer aparent
impasibil. Satisfactia era, insa, imensa. Berea
era prea “putina” pentru setea din gat.
- Bai Cora! Aici e plin de ursi!
spuse Denver cu
un aer terifiat.
-
Da de unde ma’ Denvere’ !? Tu chiar ai crezut in
povestile lui Neacsu? Ce naiba! Esti copil?
In cabana nu mai erau paturi libere. Ni s-a oferit cu
generozitate sala de mese. Ne-am creat un soi de microclimat: rucsac + beri +
sacul de dormit. Se intunecase si parca ne lipsea ceva.
-
Cora! Ai adus si tu niste muzica? Dar sa nu fie King
Crimson, vorbise Neacsu intre doua inghitituri.
- Pai atunci nu ramane decat sa ne
culcam, spuse Denver
nu inainte de a merge sa-si faca nevoile in fata cabanei.
Trecusera cam 2 ore. Ma perpeleam pe toate partile. Aveam
impresia ca sub bancuta pe care dormeam respira o fiinta stranie. Berea era de vina. Un
urlet s-a auzit pe bancheta de visavis. Denver
sarise in picoare si isi freca fata cu mainile.
- Ce-ai patit frate?
-
A pus ursul o laba pe mine! Am crezut ca a fost real…
Ce cosmar nenicule…
Somnul imi sarise complet. M-am imbracat si am dat o raita
prin jurul “casutei”. La cativa zeci de metri, o gascuta de rockeri postea o
sticla cu tarie si asculta July morning. M-am asezat pe langa ei…
- Tu esti metalist! Daca imi
spui cine e la voce iti dau un gat din minunata noastra sticla.
- David Byron, messe. Plus Ken
Hensley – clape, chitara, Mick Box – chitara, Paul Newton – bass. La
tobe imi scapa acum…
- Ian Clarke frate. Ia o
gura din minunata noastra sticla.
Gasca era neinteresanta. Trei tipi + trei gagici. Doua erau
in mare amor in jurul focului, iar cealalta parea sa aibe maselele umflate. Ori
de bautura; ori de nesomn. Am dat sa plec.
- Pai ce faci mosule? Ma lasi
singur pe baricade? Ce mai zici de albumul asta?
- Pai in afara de July, Shadows
of grief e cea mai rasarita piesa. Si in rest un album pe care sa te simti
bine. Sa bei si sa faci focuri de tabara. Vocea lui Byron si clapa evident
saptezecista face toti banii. Peste ani, o sa plangem cand vom asculta albumul
asta.
-
Ca bine zici frate! Dar oare o sa mai ascultam Uriah
Heep peste 15 ani? Chiar vorbeam cu tovarasa mea – saraca e cam obosita acum –
oare ce pana mea o sa facem peste 10 ani .. hai nu 15… Chiar asa! Oare cum o
sa-mi sune July morning atunci?
- O sa sune bine. N-avea
grija. La cat de fan te vad, o sa fie greu sa stergi placerea trecutului…
- Da frate! Fan! Led Zep si
Uriah Heep sunt nemuritori! Si mai trase o dusca; probabil in cinstea
nemuririi.
M-am intors in sala de mese. Se dormea pe rupte. Doar Denver
se foia in stanga si in dreapta.
- Coraaaa… Am auzit ca au
aparut niste ursi pe la corturi… soptea Denver
- Ai auzit prost! Si termina
odata cu tampeniile. Ce naiba Denvere’… !?
M-am invelit cu sacul de dormit. Se lumina deja de ziua. De
sub bancheta a iesit un catelus gri. Am deschis o bere. M-am uitat la mine. Ma
simteam “liber”. Eram in 10 iulie. Aveam cateva lacrimi in ochi si incercam sa
sterg cele cateva umbre de tristete. Mai era ceva de facut? Scapasem de
animalul din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu