Astazi, toata ziua, am simtit cum creste ceva in mine: Era Lemmy Kilmister

Managerul formatiei MOTORHEAD, Todd Singerman, a oferit de curind detalii despre starea de sanatate a lui Lemmy Kilmister.

Acesta are probleme grave cu dependenta de diverse substante!

"Lemmy are o forma grava de diabet iar aceasta se schimba pe zi ce trece. El trebuie sa renunte la obiceiurile proaste dar sunt sigur ca mai strecoara cate un pahar cu Jack Daniels si cola. V-ar minti daca v-ar spune ca s-a lasat. Incearca sa-l inclouiasca cu vin. Sunt sigur ca a lasat-o mai moale cu heroina si cocaina. El crede ca vinul ii face mai bine dar tot contine foarte multe glucide, stii? Nu pricepe ca schimba un demon cu altul. Acesta a fost compromisul pe care l-a facut cu medicii - sa schimbe whisky-ul cu vin. Dar nici nu le-a zis acestora ca bea doua sticle pe zi. Cu aceste lucruri ne luptam. Luati in considerare faptul ca Lemmy face aceste lucruri de pe vremea lui Hendrix. E mai mult decat o dependenta. Este foarte greu pentru el", a declarat Singerman.

Impresarul a mai declarat ca el a fost cel care a anulat turneul european al trupei, spunand ca era convins ca Lemmy nu era in stare sa-l duca la capat.

"Trebuia sa se odihneasca timp de trei luni dar a refuzat. A sustinut acel show la Wacken care i-a inrautatit starea. Ma bucur ca s-a oprit cand  vazut ca nu se simte bine. Lemmy trebuie sa isi gaseasca echilibrul si apoi sa-l pastreze cateva luni, doar ca inca nu l-a gasit. Are zile bune si zile cad o ia razna, iar atunci cand o ia razna, regreseaza", s-a plans impresarul. 

Sunt oare singurul care are nevoie de subtitrari cand vede un interviu cu Lemmy Kilmister ? Nu cred. Il vad ca vorbeste, rade, se distreaza, are o mimica intensa, dar nu inteleg decat maxim un cuvant din 20. Cred ca fac parte din cei 95 la suta dintre ascultatorii de Motorhead in aceeasi situatie. Iubesc trupa asta, e una dintre trupele mele de suflet din adolescenta.

Ian Fraser Kilmister s-a nascut la sfarsitul lui 1945. Mic, rosu, fara sprancene si unghii. Restul vietii – sex, drugs, rock’n’roll, nimic mai mult. Parasit de tatal natural, probleme la scoala (pe care o abandoneaza repede), un tata vitreg distant, frati vitregi, o biografie tipica pentru rock’n’roll. Face rost de prima chitara mai mult pentru a impresiona fetele, pe care le descoperise de la 14 ani, la timp pentru nebunia anilor ’60, cand sexul era free, drogurile ieftine. Cu exceptia heroinei Lemmy va incerca tot, absolut tot, si in White Line Fever sunt capitole-enciclopedie despre droguri, substante de care nu ai cum sa auzi in alta parte daca nu esti dependent sau chimist. Si totusi omul este inca in picioare si astazi, canta si azi, desi nu m-as risca sa primesc sange de la Kilmister. Toxic, dupa cum recunoaste, mai ales dupa ce de cateva ori a fost la un pas de moarte.

Slujbe marunte, ani de hoinareala prin Albion, descopera primele discuri, are doi copii nelegitimi. Primul disc – un single Tommy Steele. Impresionat de Presley (desi avea B-sides mediocre), Hendrix, Beatles si binevoitor mai tarziu cu sutele de trupe ale vremii, majoritatea disparute. Prima trupa mare in care canta – Hawkwind (de care am auzit prima oara la Ateneul Tineretului, unde vinerea se faceau auditii de albume). O sursa underground splendida, chiar daca pe vremea comunismului. Hawkwind suna bine si astazi. Si l-a zburat la timp pe Lemmy pentru ca el sa-si faca propria trupa si sa le fure o parte din echipament. Motorhead. Piesa omonima este o piesa Hawkind. Numele initial era Bastards, dar n-ar fi dat bine in topuri. :) A dat suficient de bine mai tarziu.

Intr-un interviu autobiografic, Lemmy povesteste cum ura mizeria din interiorul industriei, despre concertele care se terminau adesea in delir, seducatoare groupies, patronii care nu sunt interesati de muzica, fanii care ajung sa dea copiilor numele de Lemmy sau Kilmister, Hell’s Angels, droguri, sex, lots of blowjobs (recordul fiind de trei intr-o dupa-amiaza), membri ai trupei care vin si pleaca, producatori care distrug o piesa ca Goin’ to Brazil, droguri exotice sau dimpotriva comune, cum a scris piese ca Ace of Spades, despre cum i-a cunoscut pe Ozzy, Metallica, Black Sabbath, Lita Ford, Twisted Sister, Bendix Peterson (pe atunci Mercyful Fate), Samantha Fox, Ramones si ceilalti, vechi prieteni care au murit din cauza heroinei, de ce Lemmy poarta la gat o Cruce de Fier si de ce colectioneaza « nazi memorabilia », speed si acid, Killed by Death, cele cateva come alcoolice, Sid Vicious care incerca disperat sa ia lectii de bass de la Lemmy, cum a compus 1916, si cum a rezistat o trupa decenii, pana la Hammered. Si mai departe.

Lemmy uraste industria muzicala (are multe cuvinte dragastoase mai ales pentru Sony), uraste politica, nu e prea binevoitor cu biserica si e intr-un nesfarsit meci de wrestling cu Dumnezeu, cu care are destule de impartit. Din colaborarile cu Ozzy a castigat mai mult decat din trei decenii de Motorhead, a avut cu Hawkwind concerte in care era atat de high incat nu stia in ce parte e publicul, si-a iubit femeile si muzica, crede ca a gasit-o la un moment dat pe « the one », pierzand-o la fel de repede. E o lunga confesiune despre muzica, dragoste si droguri, mai mult decat doar istoria unei trupe mari. Foarte mari. Ciudat ca trupa nu si-a schimbat stilul de baza in tot acest timp, recunosti imediat sound-ul Motorhead, si totusi nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc de vreun album. Si daca stai sa asculti cu atentie, in afara pieselor cunoscute, fiecare disc are cel putin cateva care suna al dracului de bine. In plus m-a convins sa reascult album cu album, cateva saptamani, si de fiecare data descopeream ceva nou.