Robert Johnson este un barbat invaluit in mit

Dupa mai mult de o suta de ani de la nasterea lui Johnson, acesta ramane un album de referinta.

Robert Johnson este un barbat invaluit in mit: pina in anul 1973 nu se cunostea de existenta vreunei fotografii de-ale sale; persista legenda ca stilul sau extraordinar de a cinta la chitara te face sa auzi doi chitaristi in acelasi timp, si ca aceasta tehnica extraordinara, ar fi obtinut-o la intalnirea cu diavolul –caruia i-ar fi vindut sufletul - intr-o intersectie de drumuri; mai exista teoria ca a fost omorit prin otravire, pe cind avea doar 27 de ani, de catre un sot gelos…

Cu toate ca productiile sale muzicale au fost restrinse intr-un mic catalog de discuri slab vindute la mijlcul anilor 1930, aprecierea muzicii lui Johnson a fost pastrata de generatii de muzicieni, si este invaluita in ceva ce depaseste misticul. Eric Clapton, Cream, Bob Dylan, Fleetwood Mac, The Rolling Stones si Led Zeppelin sunt numai cativa dintre aceia care au folosit materialul lui Johnson. Steaua lor calauzitoare a fost acest album, prima data scos in 1961, si care contine jumatate din opera lui Johnson. Ca o consecinta, acest tip de blues devastat si in acelasi timp devastator, a contribuit la formarea rock-ului anilor ’60, ai carui protagonisti cunosc despre Robert Johnson mai mult decit ar crede.

Ascultind aceasta colectie, multi dintre fanii din tagma muzicienilor de prima marime pe care Johnson i-a inspirat, vor fi fost uimiti de cit de datori ii sunt artistului. Aceasta nu este o chestie populista. Este blues vechi. Aproape fiecare vers este repetat, structura acordurilor-12 este rigida, instrumentatia este simpla, voce-si-chitara, si calitatea sunetului este greu de deslusit. Numai concentrarea rasplateste perceptia infloriturilor sclipitoare ale chitarii, inflexiunea tonului vocii, schimbarile abrupte de tempo, si umorul viclean. Saltaretele Walkin’ Blues si Preachin’ Blues – implicind virtuozitate instrumentala – sunt probabil cele mai atragatoare piese la o prima auditie, insa restul pieselor, cu toate ca se diferentiaza intr-un mod mai marginal, emana in mod colectiv o putere intunecata, aproape hipnotica.