Scurta definitie a lui Soft Machine: prea mult jazz
pentru unii iubitori de rock, o imagine prea de rockeri pentru puristii
jazzului. Aflata in centrul miscarii muzicale nascute la Canterbury , Soft Machine a
contribuit atat la geneza rock-ului progresiv cat si a jazz-rock-ului. A fost,
alaturi de Pink Floyd si de Tomorrow, si printre primele trupe de psihedelic
din undergroundul Londrei de la sfarsitul anilor 60. Prima incarnare a SM, a fost realizata de englezii Robert Wyatt (baterie,
vocal), Kevin Ayers (bass, vocal), Hugh Hopper (bass) si australianul Daevid
Allen (chitara), dar deoarece, lui Allen ii expirase viza britanica, la
intoarcerea dintr-o excursie in Franta, ii este refuzat accesul pe insula. Asa
avea sa se nasca multinationala Gong.
Trioului ramas li se alatura Brian Hopper (saxofon), Mike Ratledge (claviaturi) si Tom Wilson (percutie) si in 1968, ii insotesc pe Jimi Hendrix Experience intr-un turneu american, cantand in deschiderea trupei marelui chitarist de culoare.In acelasi an le apare si primul album: “The Soft Machine”.Rock, psihedelic si jazz, cu o atmosfera specifica (si careia, ceva mai tarziu, i s-a spus Canterbury), un vocal care chiar daca nu straluceste, pare totusi perfect pentru aceasta muzica, experimente sonore mergand de la etericele sunete ale orgii (care parca ne canta din Bach), pana la aparent monotona We Dit It Again si trecand prin extraordinarul pasaj muzical al piesei So Boot If at All, in care bassul, bateria si orga conlucreaza incredibil, toate acestea au dus la realizarea unui album superb. La sfarsitul anului Ayers paraseste grupul. In formula de trio Hugh Hopper (bass si saxofon), Mike Ratledge (claviaturi si flaut) si Robert Wyatt (baterie si vocal), avand ca invitat pe Brian Hopper (saxofon) aveau sa scoata in 1969 albumul “Volume Two”.
Acesta pastreaza atmosfera deCanterbury
si contine o multitudine de piese foarte scurte, adevarate miniaturi muzicale
(cinci dintre ele de sub un minut). Sigur ca unele piese sunt prelungirea
altora si ascultate fara pauza intre ele (asa cum ruleaza un CD audio) dau
valoarea adevarata a acestui album. Partea vocala, sustinuta in trecut, in principal de Ayers, este preluata acum
de Wyatt, realizandu-se astfel o reorientare dinspre pop spre jazz.
Experimental si foarte bun, ramane, pentru mine, senzatia ca “Two” este un album de tranzitie, in care parca s-au pregatit pentru altceva, exersand, ca in studiile pe care le fac instrumentistii (piesele acelea scurte, didactice, facute cu scopul invatarii tehnicilor de interpretare). Si acel altceva a venit in 1970, il magnifico “Third”. Aici se simte din plin faptul ca grupul mai avea in componenta, cel putin, trei personalitati foarte puternice: Wyatt, Ratledge si Hugh Hopper, intre care, se pare ca existau divergente muzicale. Cu toate acestea, sau poate datorita lor, a iesit un album de referinta pentru progresiv si pentru jazz-rock, se poate spune ca este de fapt un album de rock-jazz. In 1971 apare “Fourth”, cel mai fusion de pana atunci, ba chiar, pe alocuri foarte aproape de jazz-ul curat, fara influente. Se pare ca este motivul care l-a facut pe Wyatt sa paraseasca grupul. Cei doi membrii din formula initiala ramasi, dau grupului o orientare clara de fusion. “Fifth” pastreaza inca un grup mare de muzicieni, dar pe “Six” acesta se reduce la patru, printre ei facandu-si loc Karl Jenkins. Pe “Six” se mai intalneste rock, dar pe “Seven” totul este fusion. Intre timp si Hugh Hopper o luase pe alte drumuri. Pe “Bundles”, prin aparitia lui Allan Holdsworth, grupul, care mai degraba avusese pana atunci (uneori) doi bassisti, integreaza insfarsit, dupa plecarea lui Daevid Allen, un chitarist. Vine apoi ”Softs”, pentru ca dupa acesta si “ultimul mohican” al formulei originale (Ratledge), sa paraseasca barca. Cei ramasi, au continuat linia fusion, scotand alte cateva albume, mai light, dar bune. Ar mai fi de remarcat activitatea lor concertistica foarte importanta. Soft Machine era o trupa ce se simtea extraordinar pe scena, asa cum se simt, in general, muzicienii cu aplecare spre jazz si improvizatie. Au fost scoase o multime de discuri cu live-urile lor, unele dintre ele dand masura valorii lor pe scena. Din ce am ascultat eu, pana acum,“Live at Proms” si “Live at the Paradiso” sunt excelente. In ce priveste aprecierile fanilor, am intalnit diverse pareri: unii iubesc doar primele doua albume, spunand ca ce a urmat nu mai conteaza pentru ca e prea mult jazz, altii sunt incantati si de “Third” dar nu mai mult. Exista voci care spun ca doar epoca fusion (de la “Fourth” sau “Fifth” incoace) merita, dar sunt si fani totali. Eu zic ca toate perioadele lor au valoare, neantalnind, inca, un album pe care sa il cataloghez slab (si am ascultat ceva SM). Desigur am preferintele mele, dar pot spune ca niciun album nu e de aruncat.
Trioului ramas li se alatura Brian Hopper (saxofon), Mike Ratledge (claviaturi) si Tom Wilson (percutie) si in 1968, ii insotesc pe Jimi Hendrix Experience intr-un turneu american, cantand in deschiderea trupei marelui chitarist de culoare.In acelasi an le apare si primul album: “The Soft Machine”.Rock, psihedelic si jazz, cu o atmosfera specifica (si careia, ceva mai tarziu, i s-a spus Canterbury), un vocal care chiar daca nu straluceste, pare totusi perfect pentru aceasta muzica, experimente sonore mergand de la etericele sunete ale orgii (care parca ne canta din Bach), pana la aparent monotona We Dit It Again si trecand prin extraordinarul pasaj muzical al piesei So Boot If at All, in care bassul, bateria si orga conlucreaza incredibil, toate acestea au dus la realizarea unui album superb. La sfarsitul anului Ayers paraseste grupul. In formula de trio Hugh Hopper (bass si saxofon), Mike Ratledge (claviaturi si flaut) si Robert Wyatt (baterie si vocal), avand ca invitat pe Brian Hopper (saxofon) aveau sa scoata in 1969 albumul “Volume Two”.
Acesta pastreaza atmosfera de
Experimental si foarte bun, ramane, pentru mine, senzatia ca “Two” este un album de tranzitie, in care parca s-au pregatit pentru altceva, exersand, ca in studiile pe care le fac instrumentistii (piesele acelea scurte, didactice, facute cu scopul invatarii tehnicilor de interpretare). Si acel altceva a venit in 1970, il magnifico “Third”. Aici se simte din plin faptul ca grupul mai avea in componenta, cel putin, trei personalitati foarte puternice: Wyatt, Ratledge si Hugh Hopper, intre care, se pare ca existau divergente muzicale. Cu toate acestea, sau poate datorita lor, a iesit un album de referinta pentru progresiv si pentru jazz-rock, se poate spune ca este de fapt un album de rock-jazz. In 1971 apare “Fourth”, cel mai fusion de pana atunci, ba chiar, pe alocuri foarte aproape de jazz-ul curat, fara influente. Se pare ca este motivul care l-a facut pe Wyatt sa paraseasca grupul. Cei doi membrii din formula initiala ramasi, dau grupului o orientare clara de fusion. “Fifth” pastreaza inca un grup mare de muzicieni, dar pe “Six” acesta se reduce la patru, printre ei facandu-si loc Karl Jenkins. Pe “Six” se mai intalneste rock, dar pe “Seven” totul este fusion. Intre timp si Hugh Hopper o luase pe alte drumuri. Pe “Bundles”, prin aparitia lui Allan Holdsworth, grupul, care mai degraba avusese pana atunci (uneori) doi bassisti, integreaza insfarsit, dupa plecarea lui Daevid Allen, un chitarist. Vine apoi ”Softs”, pentru ca dupa acesta si “ultimul mohican” al formulei originale (Ratledge), sa paraseasca barca. Cei ramasi, au continuat linia fusion, scotand alte cateva albume, mai light, dar bune. Ar mai fi de remarcat activitatea lor concertistica foarte importanta. Soft Machine era o trupa ce se simtea extraordinar pe scena, asa cum se simt, in general, muzicienii cu aplecare spre jazz si improvizatie. Au fost scoase o multime de discuri cu live-urile lor, unele dintre ele dand masura valorii lor pe scena. Din ce am ascultat eu, pana acum,“Live at Proms” si “Live at the Paradiso” sunt excelente. In ce priveste aprecierile fanilor, am intalnit diverse pareri: unii iubesc doar primele doua albume, spunand ca ce a urmat nu mai conteaza pentru ca e prea mult jazz, altii sunt incantati si de “Third” dar nu mai mult. Exista voci care spun ca doar epoca fusion (de la “Fourth” sau “Fifth” incoace) merita, dar sunt si fani totali. Eu zic ca toate perioadele lor au valoare, neantalnind, inca, un album pe care sa il cataloghez slab (si am ascultat ceva SM). Desigur am preferintele mele, dar pot spune ca niciun album nu e de aruncat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu