La suprafata, rock and roll-ul se schimba cu un ritm
uluitor. Influenta unei figuri ca Maharishi poate sa apara si sa dispara in doar
citeva luni de zile. A vorbi despre un rock and roll perimat, ar putea fi o
discutie moarta inca din fasa. Cu toate acestea, unele chestii raman.
Un exemplu de cineva care nu se schimba, este Elvis Presley.
Ceea ce am vazut recent la TV cu el este o dovada a vitalitatii stilului sau
original. Oare cate staruri rock din zilele noastre ar fi capabile, ca dintr-o
decada de activitate sa faca un show de o ora, si acesta sa para o experienta
actuala? Presley – la cotele sale maxime – este la fel de etern cum s-ar
astepta rock and roll-ul insusi sa fie.
The Rolling Stones se afla intr-o continua sschimbare, insa
in spatele acestor schimbari ramane una din cele mai reprezentative trupe de
rock. Succesiuna albumelor lor au fost extensii continue ale abordarii lor, si
nu redefiniri radicale, cum s-a ntimplat adesea cu Beatles. The Stones renasc
permanent, insa cumva, copilul seamana intotdeauna cu parintii sai. Din foarte
multe puncte de vedere, anul 1968 s-a constituit intr-un an al recrudescentei blues-ului.
The Stones erau asa, atunci cind era inca interzis sa apari
le Festivalul Newport cu o chitara electrica in mana.
Ei au fost inca de la bun inceput o ‘rock and roll blues
band’. Probabil ca l-au imitat pe Harpo nota cu nota, probabil ca Keith
Richards a cintat Chuck Berry pe trei sferturi din primul lor album, insa
permanent ei au sunat in stil rock and roll: tare, metalic si teribil. The
Rolling Stones au fost primii care au spus, "Up against the wall,
motherfucker,", si au spus-o cu stil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu