BUILD UP AND BREAK DOWN. SUPERFUZZ BIGMUFF.

1987 - Mark Arm of Green River and Mudhoney first uses the word Grunge;
1990 - Andrew Wood of Mother Love Bone ODs on heroin;
1991 - Nirvana releases Nevermind, which breaks grunge into the mainstream;
1992 - Bands like Soundgarden, Mudhoney, Pearl Jam, Alice in Chains, and the Stone Temple Pilots gain popularity;
1993 - Grunge starts to decline among long time fans due to the commercializing and exploitation by corperations and bands jumping onto the bandwagon;
1994 - Kurt Cobain kills himself, gerorating major shockwaves around the world, another stab at grunge;
1995 - Post-grunge bands like Live and Bush rise in popularity (a watered down form of grunge without the dirty guitars and distortion);
1997 - Soundgarden breaks up, grunge has lost its strangle-hold in the masses to pop princesses and boy bands;
2000 - All good music dies and rap, pop, and poser-punk bands roam the earth;
2002 - Nirvana tops charts with an unreleased new song; You Know Your Right;
2002 - Layne Stayle ODs;
2006 - Pearl Jam reminds people that they're still alive with a new album;

Zece GIGANTI ai Southern Rock-ului

Majoritatea cunoscatorilor este de acord ca rock and roll-ul isi are radacinile in pamintul din sudul USA. Oricum, intr-un anumit fel, sintagma “southern rock” nu exista inainte de 1971, cind Allman Brothers Band au scos albumul dublu At Filmore East. Acest album, mai mult decit oricare altul, a stabilit chitara electrica ca fiind principalul instrument al rock-ului ‘southern’. In cele ce urmeaza, am facut o lista cu 10 chitaristi care reprezinta genul respectiv in cel mai inalt grad, unii dintre ei ponieri, ceilalti continuatori ai traditiei.

Duane Allman

Niciun alt chitarist nu este mai mult asociat cu rock-ul sudic decit Duane Allman. Inspirat de Blind Willie McTell, tonul muscular si bottleneck-ul muscator ale lui Allman, constituie un sablon al oricarui chitarist adept al tehnicii slide. Allman a contopit blues, jazz si rock in moduri care inca nu si-au pierdut stralucirea.

Gary Rossington

Cu un rock dur, orientat mai mult pe ‘boogie’ si mai putin jazzy decit Allman Brothers, Lynyrd Skynyrd au ocupat (si inca continua sa ocupe) propria lor nisa de southern rock. In centrul sunetului trupei sta Garry Rossington, a carui chitara poate oscila intre diafan si mlastinos, in functie de cantec.

Warren Haynes

Impreuna cu prietenul sau Dereck Trucks, Warren Haynes a purtat torta rockului din sud cu gratie, demnitate si talent nelimitat. Alaturi de trio-ul Gov’t Mule, Haynes ofera un blues-rock voinic, garnisit cu riff-uri punchy si tehnica slide incendiara.

Rich Robinson

Inspirat de Nick Drake, Rich Robinson a abordat o paleta de piese alternative, croind in acest fel sunetul de chitara central al trupei Black Crowes.

Dickey Betts

Asa cum s-a vazut la Fillmore East, Dickey Betts si Duane Allmanar fi putut tese cu fir scanteietor un duo de chitaristi, cuplati parca, la un centru de comanda telepatic.

Billy Gibbons

Boggie-ul din Texas ar fi avut un sound (si un look) diferit fara pionieratul celor de la ZZ Top.

Toy Caldwell

Tehnica fretwork, inselator facila a lui Toy Caldwell, cuplata cu pasajele apatice de flaut ale lui Jerry Eubank, au constituit componenta cheie a frumosului sound de sothern rock al celor de la Marshall Tucker Band.

Derek Trucks

Traditia sudica a incendiarelor tehnici slide guitar si improvizatiile astrale, nu au un purtator de torta mai bun decit Derek Trucks. Captivat fiind de albumul Allman Brothers at Fillmore East, Trucks (care este nepotul bateristului original al lui Allman – Butch Trucks), a inceput sa cinte slide la virsta de noua ani.

J.J. Cale

Daca J.J. Cale nu ar fi scris nimic altceva decit “After Midnight:, “Cocaine” si “Call Me the Breeze”, acestea ar fi fost de ajuns ca sa-i asigure un loc in istoria rock-ului.

Patterson Hood

Cu impetuosul lor amestec de fuzzed-up riff rock, amestecurile de sound acustic si excursiile de gen Crazy Horse in salbaticia azurie, Drive-By Truckers ofera southern-rockului un brand ambitios, special.

Neil Young a facut un album care defineste teritorii

Pentru oricare  pasionat   inca indragostit de rock, Neil Young  a  facut  un album  care defineste  teritorii. Le defineste, le  extinde, le arunca in aer. Le transforma prin ardere, in cenusa. Rust Never Sleeps imi  spune  mai  mult  despre viata mea, America si rock & roll, decit orice altceva am ascultat  ani la rind in tinerete. La fel ca un prieten regasit sau ca doi indragostiti jurindu-si credinta si dorinta de a imparti totul impreuna, acest disc este atit un sampler, cit si un rezumat – despre orice: despre pietre si copaci si despre umbrele dintre pietre si copaci. Daca versurile lui Young sunt pline de putere si speranta, ele ofera de asemenea temeri si condoleante. Rust Never Sleeps este probabil epitaful perfect pentru majoritatea dintre noi, insa poate servi si ca un apel la actiune. In acest album este vorba despre omniscienta si nu despre ironie. Prea adesea ironia este ultimul refugiu ieftin al acelor gaozari destepti care confunda  carligele  cu inima, si pentru care totul este lipsit de centru, deoarece  limitele  lor umane sunt atit de  bulversate de moda si atit de cool, incit nu sunt in stare sa le pese sau sa compatimeasca.

Neil Young nu are aceste probleme, deoarece stie cine este si ce reprezinta. Deoarece pare sa-si fi castigat cunostintele, si deoarece idiosincrasia si calitatea muzicii sale sunt marcate de intelepciune si inteligenta. Acest artist nu reduce niciodata un cintec la intelesul sau simplu exprimat prin cuvinte: El iti ofera intregul pachet, emotii – si citeodata contradictii – controlate, dar nelimitate.

Jack DeJohnette – Special Edition

Sintagma ‘mare percutionist’ este deobicei atasata numelui Jack DeJohnette – care a cantat alaturi de Thelonious Monk, Miles Davis, si aroape 30 de ani linga Keith Jarett – si care este mai mult decit un mare baterist, si nume un mare muzician, ceea ce i s-ar potrivi chiar mai bine. In acest show se cinta piese de pe formidabila colectie de patru discuri, care uneste productiile diverselor formule de formatii conduse de Jack DeJohnette in perioada anilor 1979 – 1984. Sunetele trupesti ale alamurilor lui Duke Elington si Charles Mingus, free-jazzul salbatic, blues-ul din rock-ul neslefuit, toate sunt cuprinse in aranjamente muzicale complexe care sugereaza orchestre miniaturale compuse din: Flautul elingtonian, contrapunctul inregistrarilor Pastel Rhapsody, alamurile aspre, bas-ul si percutiile de pe Inflation Blues. Saxofonistii Arthur Blythe, David Murray, Chico Freeman si John Purcell acopera spectrul sonor de la bebop-ul post Parker si pina la incandescentele improvizatii ‘chordless’.  

Peter Gabriel - Up.

Cu albumul UP, Gabriel vine in sfirsit cu ceea ce am sperat sa faca de cind l-am descoperit in 1974: A reusit sa dedice fanilor o capodopera artistica deasupra tuturor realizarilor anterioare, inclusiv cele 3 decade cu Genesis. Am fost tentat sa-i acord numai doua stele din cinci dupa ce l-am procurat si dupa ce am supravietuit primelor acorduri abrazive din deschiderea intitulata 'Darkness'. Aceasta, impreuna cu bass-ul persistent, penetrant si inabusit si fara nicio aparenta linie melodica - au fost suficiente sa-mi transforme membrii familiei in niste dusmani ai lui Peter Gabriel. Niciodata nu s-a tipat mai mult la mine sa inchid sistemul audio. Eu cred cu toata fiinta ca UP este tot atit de aproape de perfectiune cit Gabriel a reusit sa se apropie in intreaga sa cariera solo. Dupa ce am reascultat 'Selling England…' si 'The Lamb…' –  din cea mai fructuoasa perioada Genesis - trebuie sa spun ca virtuozitatea vocala de pe UP o depaseste cu mult pe aceea de pe albumele mentionate anterior. Dupa acest album insa, Peter Gabriel a regresat de mai multe ori.   

       

Patti Smiths – Horses. Un album de referinta.

In 2 septembrie 1975, Patti Smith deschidea usile de la casa de discuri Electric Lady. Coborind scarile, nu a putut sa nu-si aminteasca cum il vazuse mai demult pe Jimi Hendrix oprindu-se in acel loc, sa vorbeasca cu o fata timida. Apoi a intrat in studioul A. John Cale, producatorul ei, care statea ca carma, iar Lenny, Richard, Ivan si Jay Dee erau in sala de integistrari, aranjandu-si instrumentele.

In urmatoarele cinci saptamani au integistrat si au mixat primul album semnat Patti Smiths, Horses, Jimi Hendrix nu s-a mai intors sa creeze noul lui limbaj musical,dar a lasat in urma un studio care a indeplinit toate sperantele lui pentru viitorul vocii culturale a artistilor americani. L-a asta s-a gandit Patti din prima clipa in care a intrat in cabina. Era atat de recunoscatoare rock’n-rollului pentru ca o ajutase sa treaca printr-o adolescenta dificila. Era atat de bucuroasa cind dansa. Capatase o forta morala asumandu-si responsabilitatea pentru faptele sale.

Toate acestea erau inscrise in Horses, impreuna cu un tribut pentru cei care le deschisesera calea. In Birdland, a mers alaturi de Peter Reich in timp ce-l astepta pe tatal lui, Wilhelm Reich, sa coboare din cer sis a-l elibereze. In Break it Up, a scris impreuna cu Tom Verlaine despre un vis in care Jim Morrison, legat de Prometeu, s-a eliberat dintr-o data. In Land, imaginile din Wild Boys s-au contopit cu etapele mortii lui Hendrix. In Elegie, si-a amintit de toate, trecut, prezent, viitor, de cei pe care ii pierduse, ii pierdea si avea sa-i piarda.

Nu se pusese niciodata problema ca portretul pentru coperta albumului Horses sa fie facuta de altcineva decit de iubitul ei Robert – sabia sa acustica in teaca imaginii create de iubit. Nu stia cum avea sa arate, doar ca trebuia sa fie adevarat. Singurul lucru pe care i-l promisese lui Robert a fost sa poarte o camasa curata, fara pete.

Deoarece nu am gasit Horses integral, voi completa cu un album care se incadreaza in perioada in care ne aflam. 

Aici este vorba despre intrebari si raspunsuri in legatura cu drepturile omului

Nimic  mai  mult  ca  acest album  Clash intitulat "Sandinista" nu m-ar fi  ajutat  sa  patrund  depresia  in  masa, cauzata de cei zece ani de doliu de la moartea lui John Lennon si pina la aparitia acestui splendid album. Aici este vorba de intrebari si raspunsuri in legatura cu drepturile omului, despre violenta  si non-violenta, despre  istorie si viitor, despre crima si lege, revolutie si fascism, anxietate  mondiala, si tot ce tine de actualitate.

Queen: O formatie pseudo-rock semidocta, care scartaie rau de tot!

Daca esti  un  fan  inteligent al formatiei Queen, atunci ar putea sa te doara verdictul meu – care este  bazat insa  pe fapte reale: Queen sunt atragatori in special pentru fanii ‘pseudo-intelectuali’, adica martalogii mai inceti la minte si cu nivel scazut de educatie, incapabili sa asculte King Crimson, Genesis sau Jethro Tull, dar sunt gata sa tabare pe Queen din cauza ca…din cauza ca la urma urmelor, acea muzica le este mai accesibila. Si asta pentru ca: 1) Queen au rock-uit uneori mai tare ca Led Zeppelin; 2) Queen sunt pseudo-artistici si abordeaza opera si alte subgenuri muzicale, si de aceea par a fi o trupa ‘desteapta’; 3) Queen sunt accesibili – cintecee lor nu sunt prea lungi, cinta foarte bine impreuna si evita instrumentatiile sofisticate sau efectele speciale. Repet ca toate acestea au o baza reala si se sprijina pe observatii reale: Cunosc o gramada de oameni carora le place Queen, fara sa aiba nicio legatura cu muzica rock in general. Acest lucru este cu atit mai trist cu cit atunci cind cineva incepe sa considere Queen ca fiind sarea si piperul, atunci gustul sau pentru muzica rock, va fi distrus pentru totdeauna.

Va avertizez asupra unui singur fapt: Va rog, pentru Dumnezeu, nu acordati nicio atentie versurilor lui Freddie Mercury si ale celorlalti din trupa. Acestea sunt atroce, cumplite, abisale, cele mai mari mizerii pe care mi-a fost dat sa le aud. Imaginile cintecelor lor sunt pretentioase si fara sens. Se pare ca Mercury a inhatat la intimplare carti din biblioteca, facind referire in mod haotic la citate din acestea. Din pacate, toate aceste trucuri ieftine si semidocte ii fac pe fanii neinstruiti sa creada ca au de a face cu importante pasaje poetice.

Doua concerte fabuloase (despre Neil Young voi scrie pe larg mai tirziu)

Este oare muzica influentata de arhitectura? (cu subtitrare in romana)

Pe masura ce cariera lui David Byrne s-a dezvoltat trecind de la reprezentatii incipiente de garaj la concerte tinute la Carnegie Hall, el se intreaba: Face oare locul muzica? De la percutiile in aer liber si pina la operele wagneriene si arenele rock, el exploreaza contextul in care s-a produs inovatia muzicala. 

They Might Be Giants. De ce ar trebui sa-i asculti?

John Linell si John Flansburgh sunt componentii trupei They Might Be Giants: O formatie multi-instrumentala, competenta si implacabil de prolifica. Ei sunt muzicienii geek-silor, tinker-ilor si copiilor curiosi indiferent de virsta. De ce ar trebui sa-i asculti Maestrii geek-pop John Linnell si John Flansburgh pot inspira atit adulti cit si copii curiosi, consumatori obisnuiti de pop, sau cunoscatori de underground, in mod egal. Inca de la infiintare in anul 1980 la New York, ei au cintat ciudatenii si piese incarcate cu invatatura, care in ciuda instrumentatiei capricioase, au ramas atragatoare si efervecente de-a lungul vremurilor. Fiind prima formatie majora care a realizat un album in format exclusiv mp3, They Might Be Giants nu sunt straini proiectelor offbeat si tech-centric. Pentru albumul lor intitulat Apollo 18 (o misiune lunara inexistenta), NASA i-a desemnat ‘Ambasadori Muzicali’ ai Anului Spatial 2012.


 

Este week-end, este standup comedy cu Charlie Todd

Charlie Todd creaza situatii publice dintre cele mai bizare si amuzante: Saptezeci dansatori sincronizati si oglinditi in vitrinele unui magazin “ghostbusters”, si calatoria anuala cu metroul din NY, fara pantaloni pe tine. In acest filmulet, el ne arata in ce fel grupul sau Improv Everywhere, utilizeaza diverse scene filmate, pentru a face ca oamenii sa se adune si sa fie impreuna. (Filmat la TEDxBloomington).

Pentru limba subtitrarii, utilizeaza bara cu butoane de sub film, si selecteaza).

Legendarul muzician Herbie Hancock, ofera un regal de jazz

Legendarul muzician Herbie Hancock, ofera un regal de jazz, alaturi de doi prieteni vechi – fostul baterist de pe Headhunters – Harvey Mason, si basistul Marcus Miller. Incearca sa-l asculti pina la capat, macar pentru clasicul Watermelon Man. Crede-ma ca merita!


 

Jaco Pastorius – un geniu indiscutabil al bass-ului

Volatilul virtuoz Jaco Pastorius a tasnit in lumea muzicii in 1976, lasindu-ne perplecsi cu debutul sau, respectiv albumele Jaco Pastorius (Epic), the Pat Metheny Trio album Bright Size Life (ECM), si activitatea sa alaturi de Weather Report. La inceputul anilor ’80, Pastorius a depus o munca inovatoare cu big-bandul Word of Mouth – o pasiune anterioara colaborarii sale cu Weather Report. Insa, un capitol intunecat bantuie povestea vietii lui Pastorius: El a intrat la un moment dat intr-un picaj de consum de droguri si boli psihice. Posibilitatea reabilitarii a fost curmata de o matahala de om, intr-un club de noapte din Fort Lauderdale. Acesta l-a batut pe Jaco pina cind a intrat in coma. Atunci cind a murit la virsta de 35 de ani – pe 21 septembrie 1987, Pastorius s-a alaturat siragului de stele printre care se aflau Jimi Hendrix si Charlie Parker, legende ce revolutionasera instrumentele si muzica, inainte ca demonii sa puna stapinire pe vietile lor.

Sun Ra – Atlantis. Pe 30 martie, planeta Marte va intra in constelatia Berbecului

Pe 30 martie, planeta Marte va intra in constelatia Berbecului, data la care observatorii astronomici aflati la jumatatea latitudinilor sudice vor incepe sa piarda contactul visual cu planeta ce se va pierde treptat in amurgul crepuscular. 

Avind-o inca pe Marte vizibila cu ochiul liber, cred ca nicio ocazie nu ar fi mai  buna  pentru a  ne  referi la planete. Pe  durata sederii sale  pe Terra, saturnianul Sun Ra a creat niste sunete deschizatoare de drumuri, sunete care au  contribuit  nu  numai  la  schimbarea sunetului jazz-ului. Sunetele  sale  spatiale  au  contribuit deopotriva la  nasterea  muzicii  psihedelice si a space-rockului anilor ’70. Cu Atlantis, Sun Ra  arata  cele  doua  fatete ale personalitatii sale, oferind o fata  de disc cu implicare mai mica, si o a doua fata de disc cu o implicare mai mare, spre a ne ajuta sa intelegem ce inseamna jazz-ul spatial. Atlantis este primul album al lui Sun Ra, si probabil primul album de jazz care a pus in valoare ‘pianul electric’ (denumit ‘instrumentul solar’).

Atlantis este un exceptional opus, care depaseste cu cele cinci lucrari care-l compun, si prin nenumaratele rasturrnari de situatie din peisajul sau sonor, tot ceea ce Sun Ra a realizat in intreaga sa cariera. 

Song X

Chitaristul Pat Metheny isi exprimase cu mult timp inainte adimiratia pentru Ornette Coleman, si a lucrat intens cu bass-istul Charlie Haden. Statutul sau de star rock insa, a lucrat impotriva sa, in cazul colaborarilor din acea perioada, mai ales cu Derek Bailey si cu Sign of 4. In albumul de fata insa, el a subliminat din fericire vechile instincte si a colaborat - in calitate de partener simpatizant - cu geniul Coleman. Muzica de fata are puternice similaritati cu Prime Time  a lui Coleman, unde toti instrumentistii fac solo-uri in acelasi timp. Adesea, Metheny reuseste sa fie o a doua voce expresiva alaturi de maestrul saxofonist, oferind strategii alternative. Tandemul percutionistilor DeJohnette si Denardo este feroce atunci cind trebuie sa fie, si Charlie Haden ofera un standard in acest sens. 

The Shape of Jazz to Come

Atunci cind cineva face referire la ‘free-jazz’ intr-o conversatie, te astepti ca altcineva sa se faca mic. Pina acum insa, atit free-jazzul cit si avant-jazzul sunt sinonime cu unele forme de arta mai liberale, de cele mai  multe  ori  fara ritm, melodie, armonie, etc. Aceste idei sunt in general  cele ce-l transforma pe fan-ul comun, si este perfect de inteles. Jazz-ul este un gen muzical ce poate fi atit provocator, cit si neinteles, daca ne gindim la contrastul dintre cintecelele swing ale anilor’40 si free-jazzul cel mai devastator posibil pentru urechi.

Anul 1959 poate fi considerat unul din cei mai importanti pentru jazz si, desigur, unul al marilor albume. Kind of Blue al lui Miles Davis a introdus soloul modal, Giant Steps al lui Coltrane ducad aceasta tehnica pe culmi inca si mai inalte. Ceea ce insa Ornette Coleman a facut diferit fata de alti muzicieni, a fost intelegerea armoniei. Una din cele mai importante inovatii de pe aceasta capodopera intitulata The Shape of Jazz to Come a constat in lipsa structurii de acorduri. In timp ce majoritatea muzicienilor de jazz se bazeaza pe acorduri de instrumente – cum ar fi un pian sau o chitara – trupa lui Ornette alcatuita din Don Cherry, Charile Haden si Billy Higgins nu se bazeaza pe limitarile pe care le-ar implica niste acorduri instrumentale. In schimb, Ornette a conceput un mod de improvizatie in care un instrumentist solo dirija intreaga muzica. Daca se poate spune asa, instrumentistul solo schimba ritmul, gama, etc., restul trupei facand acelasi lucru intr-o anumita ordine, rezultatul fiind o uluitoare chimie creata intre membrii grupului. In timp ce muzicii de pe The Shape of Jazz to Come ii lipseste in totalitate structura de acorduri, exista insa acolo citeva momente care duc cu gandul la o asemenea structura.

Orice s-ar spune, muzica lui Ornette Coleman este inaccesibila. Va spun ca un om care a ascultat ceva jazz (mai mult fusion), inca din tinerete; am inceput insa sa aud jazz-ul cu adevarat, dupa virsta de 45 de ani. Revenind la aceasta bijuterie de album, trebuie sa va mai spun ca in ciuda dificultatii, majoritatea pieselor contin un respiro subtil; au un fel de frumusete abraziva, si nu sunt niciodata urite sau plictisitoare. Nu va fie teama! 

Dmitriy Klevenskiy este jazz si viata

Jazz-ul este pretutindeni si cuprinde blues-ul si rock-ul. Jazz-ul este in toate, este o mareata mare intinsa care spala toate speciile de pesti si de scoici, si care spumega si valureste cu un constant si vechi “beat”, sau “off-beat”.

Exista autori cum ar fi Drothy Baker, Jean Paul Sartre si W.C. Handy, care au transpus jazz-ul in cuvinte.

Jazz-ul este o bataie de inima – bataia sa de inima este bataia ta de inima. Imi vei povesti despre aceste palpitatii atunci cind vei fi pregatit. Nu-i asa?

Dmitriy Klevenskiy este un jazz man rus, stabilit in Moldova. Este insurat cu moldoveanca Valentina (oare cine nu s-ar muta in Chisinau pentru frumoasele moldovence?!). Dima – asa cum il alinta apropiatii – a avut in cariera sa, numeroase proiecte de jazz, printre care si cel intitulat ‘DeepFeel’.

In anul 2011, Dima si DeepFeel lucrau intens pentru bataile inimii tale si ale intregii omeniri. Iata insa ca o paralizie a patruns intreaga lume atunci cind – intr-o zi de iulie – in Norvegia au avut loc omorurile, si inimile multor oameni tineri si nevinovati au incetat brusc sa mai bata. 

Robert Johnson s-a dat cu Diavolul pentru blues, si asta suna foarte faustic!

Aceasta mica dar complicata compilatie, am facut-o pentru prietenii mei in urma cu cinci ani. Este vorba despre o singura piesa de BLUES intitulata  “Devil Got my Woman”, in intrepretari diferite pornind de la radacini cu Skip James si mergind pina la actualul Jon Spencer Blues Explosion. Este o tema centrala in blues-ul autentic, si anume femeia ca fiinta slaba si supusa greselilor, care uneori naste dorinta barbatului sa se transforme in diavol decit sa-i fie ei barbat.  In cazul lui Robert Johnson insa, a-ti vinde sufletul Diavolului inseamna obtinerea supremului privilegiu de a cinta blues (Robert Johnson s-a dat cu Diavolul pentru blues si asta suna foarte faustic!). Sa nu uitam ca muzica moderna aleasa (indiferent de gen), se leaga direct de Skip, Johnson si alti cativa ca ei, si nu ar fi existat fara ei. Compilatia este realizata cu imagini trunchiate dintr-un documentar de Martin Scorsese.

Sper sa va placa.

A fi teribil inseamna in primul rand a fi in stare sa te autodevorezi

A fi teribil inseamna in primul rand a fi in stare sa te autodevorezi. Asta spun toate cartile bune scrise de copiii teribili ai genului de la Lautreamont la Cortazar. Ceea ce inseamna ca profilul copilului teribil nu s-a schimbat semnificativ.

70 minute de visare

Outside este o capodopera. Acest album evidentiaza nu mai putin de cinci personaje distincte, interpretate magistral prin abordarea diverselor stiluri, caracteristice muzicii moderne atit de cameleonice: Nathan Adler, victima brutalizata Baby Grace, criminalul de drept comun Leon Blank, vechiul cod Algeria Touchshreik si cocheta curtezana Ramona A. Stone – inzestrata cu o asemenea vigoare - incit lasa impresia ca Bowie traieste in viata lui o incredibila experienta. Din punct de vedere liric, eroul nostru cinta despre The heart’s filthy lesson, A fantastic death abyss, Stomping along on the big Phillip Johnson, si cerceteaza tot ceea ce sew intersecteaza extremele genului sau sexual. Cu alte cuvinte: despre minunata poezie cripto-simbolista pe care Bowie a recitat-o din momentul in care a cintat Cygnet Committee sau The Width of a Circle. La fel ca Berlin Trilogy si diferit de tot ceea ce au continut albumele de dupa ironic intitulatul Never Let Me Down, Outside aspira la mult mai mult decit un breloc de cultura pop. Este o aspiratie care duce albumul pe cele mai inalte culmi. Bowie alege sa-si construiasca povestea despre crima si confuzie in contrast cu un fundal sonor, alternind de la drumbeat-ul techno de pe We Prick You la riff-ul de radio Thru’ These Architect’s Eyes. Cintind, vibrandu-si chitara si sufland in saxofon asa cum a facut deseori in munca sa, Bowie isi pune in evidenta textura albumului Outside aducind laolalta membrii (probabil celei mai ambitioase trupe pe care a avut-o vreodata). Bineinteles ca Eno (despre care am mai scris pe blog) este seful suprem al formatiei, nu numai pentru sintetizatoarele sale cit si pentru oblicele “tratamente si strategii”. Muzica de atmosfera, club trance,  cantecele pop, balade, monologuri si tranzitii muzicale, toate se combina in acesta desavarsita lucrare de 70 de minute, care fac din Outside una din cele mai complexe si desavirsite realizari ale lui David Bowie.

http://a-petala.blogspot.ro

Stop Making Sense (filmul integral).

"Stop Making Sense" are un sens minunat. Un film despre un concert a new yorkezilor Talking Heads, filmat pe durata a trei reprezentatii de la Hollywood Pantages Theatre in decembrie 1983. O compilatie fara interviuri si fara decupaje. Regizorul Jonathan Demme ne ofera aici o experienta rock continua, ce devine din ce in ce mai intensa si culminand cu euforia. “Stop Making Sense” a fost singurul film al acelei perioade, care a avut o doza de bucurie de la inceput si pana la sfarsit. Solistul vocal David Byrne este cel care a proiectat cum sa fie luminata scena si intregul mediu de desfasurare a actului artistic, cu simplitate si eleganta (trei ecrane de proiectie). Fara brizbriz-uri. Muzicienii nu incearca sa ne demonstreze cat de ‘hot’ sunt ei; femeile din formatie nu incearca sa ne arate niciun fel de ‘carnita’ incinsa. Daca urmaresti filmul, este ca atunci cind te duci la un dezmat auster, dar care pina la urma este ceea iti doreai sa fie.

Proaspat barbierit, tuns scurt, drept ca o matura, purtand sosete albe si costum deschis la culoare, camasa inchisa pana la ultimul nasture de la gat, David Byrne – fondatorul trupei – apare pe scena singur (doar cu o chitara si un casetofon) pentru a canta prima piesa, Psycho Killer. Este atat de lipsit de culoare, aproape ridicol de alb si la fel sunt si miscarile lui de tampit cu gatul lung miscandu-si bratele de colo colo ca un robot. Pare descarnat si livid; ar putea fi parodia unui negru la adresa miscarilor unui alb. Insa Byrne insusi este parodic si stapaneste scena prin verva lui de gheata. Vocea lui Byrne nu este cea a unui solist vocal – nu are rezonanta necesara. Este mai degraba vocea unui chanteur cu incarcatura emotionala – un bocet metalic – si te-ai putea astepta sa se estompeze sau sa oboseasca. Vocea insa, pare sa nu slabeasca niciodata in vreme ce cintaretul se zbenguie, paseste in stil aerobic, topaie si danseaza. Byrne are o calitate de neintrupare aproape stiintifico fantastica, si acolo este ceva incognoscibil, aproape autist in legatura cu el. Face haz din autism. El confera trupei modernismul – tonul scazut la isteriei reprimate – care se amesteca oarecum cu un ritm proaspat si aventuros.

Dupa partea solo a lui Byrne, ceilalti opt membri ai formatiei apar treptat pe scena si trupa capata din ce in ce mai mult contur. A sosit randul basistei Tina Weymouth, care si canta cu vocea; o femeie luminoasa si radioasa, cu par blond lung. Zambeste si este relaxata (nu ar fi putut fi mai mult decat Byrne – el oase, ea carne). Privind-o, iti dai seama ca face ce si-a dorit sa faca. Si la fel este si tobarul Chris Frantz si la fel claparul Jerry Harrison si toti ceilalti facand parte dintr-o formatie rasial integrata. Cei sapte muzicieni si doua femei din backing vocals interactioneaza fara sa faca un caz din asta; ai senzatia ca lucreaza impreuna, si daca transpira o fac pentru ei insisi, pentru propria placere. Nu prea le pasa de noi ceilalti; doar isi impart buna dispozitie cu noi. Aceasta trupa este diferita fata de formatiile rock care cauta lumina carismatica si tot ce are legatura cu dragostea si sexul.

Vizionare placuta !

Primavara si fluturii, Santana si Borboleta

Primavara si fluturii

Printre primii fluturi pe care-i poti vedea primavara, este si Mantia Diminetii. Cind sunt adulti, acesti fluturi hiberneaza in timpul iernii, gasind adapost in fisurile copacilor. In timpul zilelor mai calde de la sfarsitul iernii, ii poti vedea zburind de jur imprejur. Acesti fluturi se imperecheaza primavara, si vor avea copii adulti in lunile iunie sau iulie. Se hranesc pentru o perioada scurta, si apoi intra in hibernarea de vara pina in  toamna. Tomna  se  trezesc  din  nou  si  se  hranesc, inmagazinand suficienta energie pentru a trece iarna.

Borboletta

A fost prima noua formula de inregistrari studio a lui Santana, petrecuta intr-o perioada 11 luni, si al saselea album al formatiei. Inca o data, fiecare piesa in parte a fost privita separat fata de celelalte. Singura mare problema a fost aceea ca trupa parea sa fi fost lasata la voia intimplarii; Carlos guverna totul cu chitara lui de inalta clasa, lasind percutionistii in plan secund. Aceasta s-a datorat faptului ca, anterior, sunetul caracteristic al lui Santana fusese scos de pe orice compozitie individuala. In consecinta, discurile lui incepusera sa sune integral fara acel sunet special si unic.

Caravanserai

Pe linga albumele anterioare ale lui Santana – foarte bine cotate de publicul larg - Caravanserai s-a bucurat de aprecierea unor Miles Davis, John Coltrane si Mahavishnu Orchestra. Acest album a marcat tranzitia de la prog rock-ul cu influente latine psihedelice, la un jazz abordat dintr-un unghi mai mult eteric. O data cu aceasta schimbare de sunet, s-a produs si o schimbare in alcatuirea formatiei lui Santana – prin adaugarea exceptionalului Tom Coster la clape. Acesta a fost si ultimul album avind-ui pe Neil Schon si Gregg Rolie la chitari, respectiv la orgi electronice, ultimul parasind mai apoi trupa pentru a se alatura formatiei Journey. Un alt motiv pentru care elementele acestui disc lucreaza intr-o asa strinsa coeziune, este utilizarea a doi basisti: Tom Rutley la bas acustic si Doug Rauch la bas electric.

Atmosfera solara atit de bine infatisata de grafica copertei albumului, este cea care caracterizaza si muzica aflata sub ambalaj. Fiecare piesa in parte are o dinamica la fel de alerta ca si ele de pe pe albumele anterioare, insa  acorda o mai mare atentie vibe-ului de atmosfera. Percutia tribala este acomapniata in mod stralucit de orgile electronice ale lui Gregg Rolie. Frecvent, aceasta inregistrare evidentiaza ceea ce Santana stie sa faca mai bine, si anume sa intervina intre piese cu solouri de chitara de o frumusete rara. Mai mult decit in albumele sale anterioare, maestrul pefera sa nu domine tonul inregistrarii cu stilul sau, altminteri excentric.

Un playlist de eclipsa partiala de soare

Deutsche Elektronische Musik (Rock experimental si muzica electronica germana)

Ce se afla intr-un titlu? Buna intrebare. La o prima vedere, Deutsche Elektronische Musik lasa  impresia unei colectii de piese, selectate in functie de insemnatatea lor pentru ceea ce mai tirziu  se  va  numi  muzica  house  si techno. Dar iata insa ca exista si un subtitlu – ‘Rock experimental si muzica electronica germana 1972-1983 – care aminteste melomanului faptul ca cea mai fertila muzica germana din anii ’70 nu a fost deloc electronica.

Atunci, de ce nu Krautrock? Pai, nici chestia asta nu prea are sens: Un astfel de titlu ar putea aduce confuzie celor ce cauta chestii electronice exclusiv.

Povestea  pre-house/techno  electronic  se  poate  regasi in lucrarile din  perioada  tirzie (aditional  fata   de  perioada  timpurie) a Cluster and Harmonia. 

Mai  putem  aminti si stralucita  lucrare   La  chasse  aux  microbes  a  lui  Michael Bundt  

care   deschide  calea, aidoma unui sir de perle ambientale, single-ului Auf Dem Schwarzen Kanal din 1980 al lui Conrad Schnitzler si synth-pop ului celor de la E.M.A.Ks (Elektronische Musik aus Koln), intitulat Filmmusik. 

No man’s Land  al celor de  la  Tangerine  Dream suna  ciudat, insa se imbina armonios cu Morgengruss al lui Popol Vuh’ si cu mai putin cunoscuta Devotion de la Between – un trio in cautare de spirit profund, autentic german. Alte piese si formatii se alatura in aeasta scurta prezentare spiritului anti-sistem, alaturi de trupe ca Amon Duul II si Kollektiv.

Sase din cele mai bune lucrari ale compozitorului Stockhausen (ultima parte)

Gruppen

Daca crezi ca orchestra simfonica a zilelor noastre este mare, incearca sa asculti Gruppen scrisa de Stockhausen pentru trei orchestre a cite 109 membri fiecare. Inspirata de formele masivului Alpilor Graubünden pe care compozitorul ii putea vedea din locuinta sa, piesa este formata din 174 de unitati diferite. Din nou, Stockhausen nu pune accent pe puls sau centru tonal, lasind rezultatul final, in mare masura,  la voia intimplarii

Mikrophonie I, 1964

pentru tam-tam, 2 microfoane, 2 filtre cu potentiometre (6 interpreti)

Doi intrepreti stimuleaza tam-tam ul cu microfoane; o notatie prealabila prescrie: distanta dintre microfon si tam-tam (ceea ce influenteaza nivelul dinamic si timbrul), distanta relativa a microfonului din punctul de excitatie (care determina inaltimea, timbrul si mai presus de toate impresia de spatialitate a sunetului – de la foarte indepartat la extrem de apropiat) si ritmul miscarii microfonului. Alti doi interpreti asezati in auditoriu la stinga si la dreapta fata de mijloc, opereaza fiecare in parte cite un filtru electric si cite doua potentiometre. Acestia din urma remodeleaza timbrul si inaltimea sunetului (prin intermediul filtrului), nivelul dinamic si efectul spatial (prin combinarea filtrelor si controlul volumului).

Kontakte

Kontakte este  rezumatul  pionieratului  lui Stockhausen  in ‘formarea  momentului’, caraterizata  prin  perioade  lungi  de inactivitate, intrerupte brusc de schimbari subite. Prepararea benzii de inregisrare consta intr-o varietate de efecte sonore metalice, unele la viteza accelerata pentru a crea sunete si timbre radical diferite. Lucrarea a fost realizata in doua variante, una cu o banda cu patru piste si o alta cu o banda cu patru piste plus pian si percutie.

Sase din cele mai bune lucrari ale compozitorului Stockhausen (prima parte)

Karlheinz Stockhausen (1928-2007) a fost un artist creativ al perioadei post-moderniste (1945) si unul din cei mai experimentali si progresisti compozitori ai secolului 20. El a redefinit notiunile despre ce tipuri de sunete ar fi acceptabile intr-o compozitie, si a fost pionier in abordarea electronicii in arta muzicala. In cele ce urmeaza voi incerca sa prezint un numar  de  sase  compozitii care l-au facut pe Stockhausen sa se situeze in afara contemporanilor sai.

Sonatine for Violin and Piano

Avind-ul pe insusi Stockhausen la pian si la vioara pe concertmasterul North German Symphony Orchestra – Wolfgang Marscher, aceasta lucrare demonstreaza o multitudine de tehnici, de la scoala Second-Viennese si pina la serialism si politonalitate. Fiind o lucrare timpurie a lui Stockhausen, aceasta piesa a facut parte din lucrarea sa de diploma din cadrul Conservatorului din Koln.

Kontra-Punkte

La prima  versiune  a  notelor programate  din  Kontra-Punkte 1953, Stockhausen scria - ‘intr-o lume sonora cu multiple fatete si alcatuita din note  individuale de diferite durate, toate opozitiile dintre acestea trebuie anihilate  pina in momentul in care se ajunge intr-un stadiu in care tot ceea ce  se  aude este unificat si imuabil’. Cu alte cuvinte, partile individuale – care la inceput par a fi disparate – se combina treptat pina in momentul in care se mai aude o singura linie de portativ, sustinuta de pian.

Klavierstücke XI

Fiind dedicata pianistului si compozitorului american David Tudor, aceasta piesa compusa pentru pian, conduce la ideea introducerii intimplarii in muzica notata: Lui Stockhausen i-a placut sa le acorde interpretilor  sai  responsabilitatea  alegerii. Sunt  19  idei  muzicale separate  pe  o  singura  partitura, si pianistul poate alege  sa  le cinte pe  oricare  dintre acestea, ori de cite ori si in orice ordine doreste – intr-adevar, cam multa responsabilitate acolo!