Coltrane era pe cai mari in 1964 – datorita succesului enorm
pe care l-a avut cu My Favourite Things.
Din acest motiv, el a avut putin mai multa libertate fata de alti muzicieni, si
anume un producator care i-ar fi suportat orice fel de experiment si o formatie
pregatita sa mearga in orice directie ar fi fost necesar (McCoy Tyner la pian,
Jimmy Garrison la bas, Elvin Jones la tobe).
Muzica de pe acest album are la baza structuri relativ traditionale,
insa Coltrane reuseste sa jongleze aici cu un numar de influente si sunete – nuante
din Thelonious Monk, Miles Davis si Ornette Coleman. Suita de piese este fragmentata in patru
miscari – Acknowldgement este
rabdatoare si se construieste in jurul a patru note de bas – Trane este explorare si dorinta. Dupa un scurt solo
de bas se deplaseaza spre frenetica Resolution
unde Coltrane se opune propriei teme si se indreapta spre un meditativ si
totusi ciudat Tyner, pentru ca apoi sa se lanseze intr-un solo de maniera Monk –
in final extrapolind acel solo spre un extaz spiritual pe care il auzise la
Ayler. Un scurt solo de tobe anunta trecerea la Pursuance unde John este plin de energie si forta exploziva. In
final urmeaza Psalm – o binemeritata
tragere de suflet de dupa tensiune – un Coltrane de data aceasta meditativ, aproape optimist melancolic.
Multi considera acesta ca fiind primul album Coltrane cu
adevarat nedigerabil. Eu unul il consider un album pur si simplu naucitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu