Nu voi scrie despre turismul de azi vs. turismul de ieri. De
fapt, nu voi scrie nimic despre turism - un domeniu la care ma pricep mult prea
putin. Voi incerca doar sa-mi amintesc emotiile plecarilor din copilarie. Si
atunci, ca si acum, vacanta mare incepea la jumatatea lunii iunie. In acea
epoca, te munceau la scoala cu lectii si extemporale. Nu ajungeai sa treci usor
dintr-un an scolaresc in urmatorul, si de aceea, o data cu venirea vacantei te
simteai - chiar copil fiind - implinit ca ti-ai facut datoria si ai luat un
premiu sau macar o mentiune. Urmau zilele de asteptare pina la facutul
valizelor. Parintii erau inca la serviciu si totul depindea de concediile lor.
Aveai atita nevoie si tinjeai atit de mult dupa plaja si lopatelele pentru
nisip. Ti-era dor de marea albastra. Iti doreai atit de mult sa-ti vezi
parintii facind lucruri pe care in timpul anului nu le-ar fi facut, ca de
exmeplu sa danseze in mod neasteptat intr-un local si tu sa fii gelos ca ai
incetat pentru citeva minute sa mai fii centrul universului. Acum esti adult si
la rindul tau ai copii, insa o boare rece sufleteasca te-a facut sa nu mai
visezi dupa concedii, ci sa le faci, sa le bifezi. In incercarea stupida de a
schimba decorul la fel de des cum inconstient ai impulsul majoritatii de a-ti
schimba obiectele trebuincioase foarte des, iti suprimi din ce in ce mai mult
visul, transmitand acelasi lucru copiilor tai. Si este pacat, si este chiar
grav. Ai reusit sa suprimi asteptarea infrigurata a implinirii unui vis,
inlocuindu-l cu 'target-ul' de a ajunge
unde se duce toata lumea. Fara visuri si fara dans (all inclusive nu include
dans, deci nu dansam).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu