The Shape of Jazz to Come

Atunci cind cineva face referire la ‘free-jazz’ intr-o conversatie, te astepti ca altcineva sa se faca mic. Pina acum insa, atit free-jazzul cit si avant-jazzul sunt sinonime cu unele forme de arta mai liberale, de cele mai  multe  ori  fara ritm, melodie, armonie, etc. Aceste idei sunt in general  cele ce-l transforma pe fan-ul comun, si este perfect de inteles. Jazz-ul este un gen muzical ce poate fi atit provocator, cit si neinteles, daca ne gindim la contrastul dintre cintecelele swing ale anilor’40 si free-jazzul cel mai devastator posibil pentru urechi.

Anul 1959 poate fi considerat unul din cei mai importanti pentru jazz si, desigur, unul al marilor albume. Kind of Blue al lui Miles Davis a introdus soloul modal, Giant Steps al lui Coltrane ducad aceasta tehnica pe culmi inca si mai inalte. Ceea ce insa Ornette Coleman a facut diferit fata de alti muzicieni, a fost intelegerea armoniei. Una din cele mai importante inovatii de pe aceasta capodopera intitulata The Shape of Jazz to Come a constat in lipsa structurii de acorduri. In timp ce majoritatea muzicienilor de jazz se bazeaza pe acorduri de instrumente – cum ar fi un pian sau o chitara – trupa lui Ornette alcatuita din Don Cherry, Charile Haden si Billy Higgins nu se bazeaza pe limitarile pe care le-ar implica niste acorduri instrumentale. In schimb, Ornette a conceput un mod de improvizatie in care un instrumentist solo dirija intreaga muzica. Daca se poate spune asa, instrumentistul solo schimba ritmul, gama, etc., restul trupei facand acelasi lucru intr-o anumita ordine, rezultatul fiind o uluitoare chimie creata intre membrii grupului. In timp ce muzicii de pe The Shape of Jazz to Come ii lipseste in totalitate structura de acorduri, exista insa acolo citeva momente care duc cu gandul la o asemenea structura.

Orice s-ar spune, muzica lui Ornette Coleman este inaccesibila. Va spun ca un om care a ascultat ceva jazz (mai mult fusion), inca din tinerete; am inceput insa sa aud jazz-ul cu adevarat, dupa virsta de 45 de ani. Revenind la aceasta bijuterie de album, trebuie sa va mai spun ca in ciuda dificultatii, majoritatea pieselor contin un respiro subtil; au un fel de frumusete abraziva, si nu sunt niciodata urite sau plictisitoare. Nu va fie teama!