Unul din cele mai bune albume pe care le-am ascultat vreodata

Voi vorbi despre primul album King Crimson din perioada creatiilor lor in decursul anilor 80’. Eram fermecat de atmosfera intunecata a albumelor RED si Lark’s Tongues in Aspic, deci am simtit nevoia sa ma desprind de anii ’70 si sa pasesc increzator in urmatoarea decada. La prima auditie nu am reusit sa iau Discipline in serios. Unde oare disparusera toate acele tonuri trippy acute? Parca evoluasera intr-o exuberantza dezordonata canalizata pe riff-uri de chitara si structuri atonale aberante. Era prea mult pentru mine, imsa curind mi-am revenit in fire si am constatat urmatoarele: Uneori, formatiile evolueaza in bine, alteori in rau. O alta prima impresie a fost ca King Crimson ajunsese sa se conformeze oarecum cu popularul gen New Wave din acei ani, marca Crimson ramanind insa absolut distincta.

Prolificul musician Tony Levin incepe albumul cu un riff nebunesc in Elephant Talk, o deschidere perfecta daca se poate vorbi despre o deschiere. Partile lui Tony si Robert intra reciproc in coliziune cu o forta colosala, acumulind o chimie fantastica intre cei doi. Partile vocale ale lui Adrian Belew impreuna cu acompaniamentele la chitara adauga spontaneitate. In timp ce ceilalti membri ai formatiei sunt muzicieni, Adrian este in mod categoric un ingredient de showman si personalitate proaspata. Chelalaielile lui Adrian ‘Talk, its only talk. Babble, burble, banter, bicker bicker bicker. Brouhaha, boulderdash, ballyhoo. Its only talk...’ introduc o nota de excentricitate care se situeaza departe de ceea ce faceau KC la mijlocul anilor ’70.

Frame by Frame deschide prima portita spre tristete; in timp ce intro-ul continua povestea din Elephant Talk, piesa dezvolta o atmosfera sumbra care ilustreaza pe ici pe colo frinturi de speranta. Versurile nu par a avea vreun inteles anume, insa exista sansa ca acestea sa fie complet interpretabile datorita sensului larg pe care-l au. Albumul curge in continuare cu Matte Kudasai, o piesa totalmente linistita si nostalgica. Backing-ul instrumental de pe aceasta piesa nu se evidentiaza prin standarde de virtuozitate insa completeaza perfect atmosfera piesei. De asemenea, partea vocala de pe Matte Kudasai este cea mai buna de pe intreg albumul (pentru cei preocupati de voce. Eu unul nu sunt). Urmeaza Indiscipline, care, cu toate ca este o piesa superba, are mai putin de oferit albumului. Orice ar fi, King Crimson nu are cum sa deziluzioneze si te arunca in cea mai intortocheata piesa – Thela Hun Ginjeet – (anagrama lui Heat in The Jungle). Este funky, iesita din sabloane si distractiva, o marca categorica KC. Robert Fripp cinta in masura 7/8 in timp ce toti ceilalti cinta in 4/4, intrind eventual in sincope unul fata de celalalt, dar mai tirziu. In The Sheltering Sky Fripp si Belew se alimenteaza in mod perfect unul pe celalalt. Sistemul Frippertronics al lui Robert Fripp lucreaza la capacitate maxima conferind chitarei ritmice unele din cele mai bune sabloane pe care mi-a fost dat sa le aud vreodata. Discipline evidentiaza inca o data chimia profunda dintre cei doi mari chitaristi si creeaza un statement fara cusur al minimalismului.

Discipline este o capodopera a genului si sper sa va placa. Ca orice este valoros, probabil ca albumul nu se va dezvalui de prima data, insa asculta-l inca o data.