Stop Making Sense (filmul integral).

"Stop Making Sense" are un sens minunat. Un film despre un concert a new yorkezilor Talking Heads, filmat pe durata a trei reprezentatii de la Hollywood Pantages Theatre in decembrie 1983. O compilatie fara interviuri si fara decupaje. Regizorul Jonathan Demme ne ofera aici o experienta rock continua, ce devine din ce in ce mai intensa si culminand cu euforia. “Stop Making Sense” a fost singurul film al acelei perioade, care a avut o doza de bucurie de la inceput si pana la sfarsit. Solistul vocal David Byrne este cel care a proiectat cum sa fie luminata scena si intregul mediu de desfasurare a actului artistic, cu simplitate si eleganta (trei ecrane de proiectie). Fara brizbriz-uri. Muzicienii nu incearca sa ne demonstreze cat de ‘hot’ sunt ei; femeile din formatie nu incearca sa ne arate niciun fel de ‘carnita’ incinsa. Daca urmaresti filmul, este ca atunci cind te duci la un dezmat auster, dar care pina la urma este ceea iti doreai sa fie.

Proaspat barbierit, tuns scurt, drept ca o matura, purtand sosete albe si costum deschis la culoare, camasa inchisa pana la ultimul nasture de la gat, David Byrne – fondatorul trupei – apare pe scena singur (doar cu o chitara si un casetofon) pentru a canta prima piesa, Psycho Killer. Este atat de lipsit de culoare, aproape ridicol de alb si la fel sunt si miscarile lui de tampit cu gatul lung miscandu-si bratele de colo colo ca un robot. Pare descarnat si livid; ar putea fi parodia unui negru la adresa miscarilor unui alb. Insa Byrne insusi este parodic si stapaneste scena prin verva lui de gheata. Vocea lui Byrne nu este cea a unui solist vocal – nu are rezonanta necesara. Este mai degraba vocea unui chanteur cu incarcatura emotionala – un bocet metalic – si te-ai putea astepta sa se estompeze sau sa oboseasca. Vocea insa, pare sa nu slabeasca niciodata in vreme ce cintaretul se zbenguie, paseste in stil aerobic, topaie si danseaza. Byrne are o calitate de neintrupare aproape stiintifico fantastica, si acolo este ceva incognoscibil, aproape autist in legatura cu el. Face haz din autism. El confera trupei modernismul – tonul scazut la isteriei reprimate – care se amesteca oarecum cu un ritm proaspat si aventuros.

Dupa partea solo a lui Byrne, ceilalti opt membri ai formatiei apar treptat pe scena si trupa capata din ce in ce mai mult contur. A sosit randul basistei Tina Weymouth, care si canta cu vocea; o femeie luminoasa si radioasa, cu par blond lung. Zambeste si este relaxata (nu ar fi putut fi mai mult decat Byrne – el oase, ea carne). Privind-o, iti dai seama ca face ce si-a dorit sa faca. Si la fel este si tobarul Chris Frantz si la fel claparul Jerry Harrison si toti ceilalti facand parte dintr-o formatie rasial integrata. Cei sapte muzicieni si doua femei din backing vocals interactioneaza fara sa faca un caz din asta; ai senzatia ca lucreaza impreuna, si daca transpira o fac pentru ei insisi, pentru propria placere. Nu prea le pasa de noi ceilalti; doar isi impart buna dispozitie cu noi. Aceasta trupa este diferita fata de formatiile rock care cauta lumina carismatica si tot ce are legatura cu dragostea si sexul.

Vizionare placuta !