Jazzul este, in
cel mai inalt grad, contagios: odata instalat, se raspandeste cu repeziciune in
aerul pe care il respiri, in culorile pe care le vezi, in ochii femeii pe care
o iubesti, infecteaza tesuturile sufletului (cred ca si sufletul are straturi,
sertare, vase comunicante, nu e un sac gol in care depui regulat patetisme).
Citind felurite cronici, mai mult sau
mai putin reusite,
ale albumelor din perioada ‘58 – ‘70 ale
lui Miles, m-a amuzat de fiecare data limbajul imbacsit de superlative, majoritatea
din categoria enormului, supraumanului, cosmicului etc. Toate acestea dadeau un
aer patetic textelor, daca nu chiar funebru, ca si cum muzica incepe si se
sfarseste ba cu “Milestones”, ba cu “Sketches of Spain” sau “Quiet Nights”.
Se poate vorbi cu
seriozitate despre aceasta fiinta plapanda, firava – fara a zvarli complet in
ridicol obiectul admiratiei – in categoriile fabulosului, ale basmelor urbane
cu zmei si eroi indragostiti planand printre zgarie-nori? Se poate vorbi savant
despre muzica in termenii unei povesti cu incipit, punct culminant si final? Raspunsul,
simplu, definitiv, ramane cel pe care Miles Davis l-a dat jurnalistilor munciti
de intrebarea dacă “Sketches of Spain” este sau nu este jazz: “Well, it’s
music, and I like it!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu